Un Om mai puțin ?

　　　 Un Om mai puțin ?
　　　
　　　Vine o zi, nu neapărat singura, când viața te pune să faci niște alegeri. Și tu le faci convins că este cea mai bună pe care o puteai face, atunci în clipa aia. Dar clipa aia trece, alte clipe trec nemăsurate peste tine, clipe care nu te lasă la fel cum te-au găsit, fiecare din ele te transformă, te modelează, te cresc sau te descresc, te îmbunează sau te înrăiesc, te duc sau te împing către un alt moment din viața ta, când sufletul tău, mintea ta, Omul sau Neomul din tine decide că acele alegeri nu ți se mai potrivesc...
　　　Și atunci ? Atunci ce ? Vor întreba cei mai mulți dintre oamenii care nu vor putea niciodată să-ți dea un răspuns, pentru că frământările tale nu sunt ale lor și ei încă n-au ajuns în etapa de a se îndoi de alegerile lor și habar nu au ce înseamnă, pentru tine, să fii umilit, rănit, ucis în fiecare zi, puțin câte puțin de durerea de a nu fi acolo unde și tu crezi că meritai să fii.
　　　Atunci... nimic ! Sau atunci...totul ! O altă alegere între totul sau nimic.
　　　Nimicul este comod, o resemnare dulce care te face să pendulezi între extazul că n-ai murit, că trăiești, că respiri, că te bucuri de un normal atât de anost pentru tine care îl ai și atât de râvnit de alții care nu l-au atins și agonia că moartea ta interioară va deveni atât de vizibilă într-o zi când te vei dori viu, mult prea târziu însă.
　　　Totul ? E doar o râvnă, nimeni nu poate avea totul fără să piardă ceva, care îl va știrbi întrucâtva, îl va face incomplet, nedem de lupta de a-l deține.
　　　Curajul alegerilor nu vine de multe ori în viața, și nu neapărat o alegere bună este rezultatul unei temerități excesive, ci, poate, al unui destin care ți-a îngăduit, de data aia, să alegi bine...
　　　Nu te da dșetept pentru alegerea făcută, data viitoare s-ar putea să ți se arate contrariul. Nu-i privi pe ceilalți cu superioritatea Alegătorului inteligent, pentru că Dumnezeu le-a împărțit pe toate cu Bunătate, iar omul care nu a ales bine nu este...un Om mai puțin !

Hai să ne jucăm de-a soarta

　　　
　　　Hai să ne jucăm de-a viața,
　　　Eu sunt acul, tu fii ața,
　　　Și să coasem împreună
　　　Eu un soare tu o lună.
　　　
　　　
　　　Hai să ne jucăm de-a jarul,
　　　Eu sunt lemnul, tu amnarul
　　　Și să ardem împreună
　　　Încălzind o lume bună.
　　　
　　　Hai să ne jucăm de-a omul
　　　Tu fii creanga, eu sunt pomul
　　　Și să creștem împreună
　　　Tot ținându-ne de mână.
　　　
　　　Hai să ne jucăm de-a lumea,
　　　Eu sunt saltul, tu genunea
　　　Și s-o trecem împreuna
　　　Unde Oamenii se-adună.
　　　
　　　Hai să ne jucăm de-a jocul
　　　Tu fii apa, eu sunt focul
　　　Ca să stingem împreună
　　　Dragostea din noi nebună.
　　　
　　　Hai să ne jucăm de-a soarta,
　　　Eu sunt slova, tu fii arta,
　　　Și să scriem împreună,
           Doar povești sub clar de lună

Atâtea toamne

　　　Atâtea toamne...
　　　
　　　Atâtea toamne urcă către cer,
　　　Atâtea veri din noi tot pier,
　　　Atâtea ierni grăbesc să ningă
　　　Când golul o să ne cuprindă.
　　　
　　　Atâtea frunze știu din nou să moară,
　　　Atâția pomi le lasă iar să piară,
　　　Atâția pași le scurmă pe alei
　　　Când oamenii se plimbă printre ei.
　　　
　　　Atâtea nopți prea lungi domnesc,
　　　Atâtea ploi în suflet zăbovesc,
　　　Atâtea zile fără soare sunt,
　　　Când pari închis în întuneric crunt.
　　　
　　　Atâtea toamene câte au mai trecut,
　　　Atâția ani și toate au durut.
　　　Atâtea inimi reci și desfrunzite
　　　Căci fără vară au bătăile oprite.

Peste sfârșit

Sar așchii de durere

Din sufletu-mi zdrobit,

Și lacrimi în tăcere

Îmi cad peste sfârșit.

Mă doare neputința

De-a mai schimba ceva,

Doar îmi privesc sentința,

Și-o las să fie așa...

Plătesc pentru păcatul

Cu care am iubit,

Frumosul, zarea, Înaltul.

Călăul a sosit !

Mi-e viața o pedeapsă

Pe care-o ispășesc,

Așa mi-a fost aleasă,

Am vrut doar să iubesc.

Sar aschii de durere,

Tot timpul s-a oprit,

În jurul meu tăcere,

Și cred că am murit...

Tu știi ce e tristețea ?

　　　- Astăzi ești tristă, spuse el, răsfirându-și degetele prin părul ei, ca o mângâiere pe creștetul unui copil și sărutând-o împăciuitor, de ce ?
　　　- Nu sunt tristă, încercă ea să nege, străduindu-se să-l privească cu dragoste senină, ca să nu-l adumbrească și pe el. Până la urmă, continuă ea, să fii trist nu este o dovadă de slăbiciune, doar că se vede umbra din tine.
　　　- Tu știi ce e tristețea ?, o întrebă el, meditativ, ca și cum definiția tristeții primită de la ea, cea care o mai cunoscuse și altă dată, l-ar fi ajutat să-și verifice doza de bucurie existentă în propriul lui suflet.
　　　- O umbră din interior care nu-ți lasă sufletul să strălucească.
　　　- Atunci eu caut să fac să fie soare în viața mea, fă și tu la fel, îmi place când ai soare în privire, zise el privind-o tandru.
　　　- Asta cred că facem toți, dar știi cum e...
　　　- Nu, cum e ?, întrebă el , răsucindu-se într-o parte ca să nu-i vadă ochii în care citise de multe ori durerea de a nu-i putea fi mai mult.
　　　- Și în sufletele noastre sunt anotimpuri, din când în când se-ntoarce toamna, ca și cum te-ar preveni că în curând sufletul tău e pe cale să primească tot frigul pe care iarna unei despărțiri o să ți-l aducă negreșit.
　　　- E toamnă în sufletul tău din nou ?
　　　- E demult toamnă în sufletele noastre, dragul meu, dar și toamna are culoarea, aroma și frumusețea ei.
　　　- Astăzi, sufletul tău e parfumat ca o gutuie așezată ademenitor în fereastra bunicilor, râse el, sărutându-i umărul și privindu-și ceasul : Iartă-mă, trebuie să plec, am ceva de făcut, nu te superi, nu ?
　　　- Privește, a început să ningă, șopti ea, cu ochii strâns închiși ca să nu-i picure lacrimile, obosită să-i mai plână plecările.