Vând optimism ! I

　　　-Ce ai acolo? L-am întrebat eu curioasă pe omul mic și gârbov din capătul pieții de vechituri în care nu-mi plăcea niciodată să merg, pentru că nu găseam nimic interesant și captivant să te miști printre grămezile de lucruri vechi, inutile. Întotdeauna considerasem că un lucru odată ajuns acolo este ceva de care posesorul lui nu a mai avut nevoie. Ce să fac eu cu un lucru de care altcineva a încercat să scape?
　　　- Vând optimism, mi-a răspuns omul acela fără să clipească, fără să se mire, parcă așteptându-mă să trec pe lângă taraba lui de foarte multă vreme, răbdător, cu certitudinea că într-o zi, când voi avea nevoie, mă voi opri în fața singurului loc din care voi putea să cumpăr optimism.
　　　-Vreau și eu, am răspuns, surprinsă de rapiditatea cu care ceream ceva despre care eram convinsă că nu există, că nu poate fi vândut simplu, obișnuit ca orice alt produs de la tarabă.
　　　Omul zâmbi, parcă citindu-mi gândurile, și îmi întinse palma lui goală, nici caldă, nici rece, nici aspră, nici fină, nici umedă nici uscată, ca să înțeleg normalitatea lui, și în timp ce eu o apucam lacomă, îmi răspunse sec:
　　　-Nu mai am. L-am terminat. Vino mâine !
　　　La început m-am uitat în ochii lui fără să înțeleg, așteptând ca mâna mea întinsă să simtă în ea, concret, greutatea optimismului pe care îl doream. Apoi, realizând cele spuse de el, am simțit cum dezamăgirea amestecată cu enervarea pun stăpânire pe mine. Am dat să spun ceva, probabil lucruri nu prea frumoase, dată fiind starea contradictorie din mintea și sufletul meu, dar omul și-a dus degetele la buze, făcându-mi semn să tac, să tac și să ascult liniștea din jurul meu, ca și cum nu m-aș mai fi aflat în acea piață de vechituri, ci într-un neant și spuse din nou :
　　　- Vino mâine !
　　　- Dar...
　　　- Vino mâine și îți voi păstra.
　　　-Vezi să fie roz, am adăugat eu sarcastică, întorcându-i spatele.
　　　Am mers câțiva pași, călcând apăsat, parcă vrând ca în spatele meu să rămână urme adânci, cu capul în pământ fără să văd, fără să aud, fără să înțeleg nimic din ce se întâmplă în jurul meu, așa cum poate făcusem întreaga viața ridicând ziduri de indiferență la tot ce nu era al meu.
　　　Apoi, am simțit cum mă cuprinde remușcarea pentru comportamentul meu, pentru faptul că bruscasem un om, doar pentru că el nu îmi putea dărui ceea ce eu îmi dorisem atunci, în momentul acela.


Poveste adultă inclusă în volumul Zbor în suflet apărut la Editura Libris, Brasov, 2017
　　　

http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667

De vrei să știi

　De vrei să știi cât te iubesc
　Întreabă-ți propriul gând,
　Căci lui îi spun întotdeauna
　Când vine în zbor în preajma mea.
　　　
　De vrei să știi cât te doresc,
　Răspunsul e-n privirea ta,
　Căci ei îi spun întotdeauna,
　Când zăbovește asupra mea.
　　　
　De vrei să știi cât mi-e de dor,
　Răspunsul e-n sărutul tău,
　Căci el va ști întotdeauna,
　Ce simt când buzele-ți m-ating ușor.
　　　
　De vrei să știi cum te visez,
　Întreabă noaptea liniștea,
　Căci numai ea îmi știe patima,
　Și doru' adânc și dragostea. 



Poezie inclusă în volumul Zbor în suflet apărut la Editura Libris, Brasov, 2017
　　　
http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667

　　　　　　

Sursa foto - Internet 

Hai, spune-mi

Hai spune-mi,
Că m-ai lovit din greșeală.
Că traiectoria ta era alta,
Dar că pasul meu neatent
A făcut să mă izbești crunt.
　　　
Hai spune-mi,
Că-ți pare rău pentru mine,
Ca și cum scuzele ar fi de ajuns,
Ca să repare tot răul făcut
Unei vieți trântite la pământ.
　　　
Hai spune-mi,
Că mă vei ajuta să mă ridic,
Că-mi vei aduna gândurile
Risipite,ca niște pete de sânge,
Vărsat eronat din rănile mele.
　　　
Hai, spune-mi,
Că n-ai să mai fii o soartă haină,
Și că oricât de mult m-aș abate,
Din drumul ce tu mi-ai croit,
O să încerci să mă ocolești mut.
　　　
Hai, spune-mi,
Că ai să mă înveți să trăiesc,
Că ai să mă faci să uit
Cât de tare a durut lovitura,
Ce va rămâne undeva în trecut.
　　　
Hai, spune-mi,
Că semnele vor dispărea într-o zi,
Ca sufletul nu-mi va rămâne urât,
Că nu voi fi o femeie fantomă,
A celei ce-a pierit mai demult.
　　　
Hai, spune-mi,
Tot ce știi că aș vrea să aud,
Chiar dacă simt că ai să minți,
Am nevoie de aceasta minciună,
Înainte să piară tot adevărul din ea.

Sursa foto _internet　　　

Mi-am amintit

Mi-am amintit că nu știu nimic,
Și mă prefac că știu totul,
Doar pentru că mi-e teamă să aflu
Mai mult decât am știut vreodată.
　　　
Iar acceptarea ignoranței din mine,
Nu mi-a adus deloc setea de cunoaștere,
Izvorâta din frica de Marele Necunoscut,
Ci liniștea simplității ascunsă în mistere.
　　　
Și ce dacă nu cunosc secretul Eului meu,
Sau nașterea lui în lumea din mine,
Ordonată firesc în secvențe identice,
Ce oricum nu se mai pot oglindi diferit.
　　　
Și poate așa când voi dori să învăț,
Măcar un pic din nebănuita-mi existență,
Nu-mi va fi teamă de prima ei lecție,
Menită să-mi deschidă o poartă prin lume.
　　　
Și-atunci voi privi cu nesaț orizontul,
Întrebându-mă ce se află dincolo de el,
Și-mi voi aminti că acela mi-e locul
Din care am venit aici, pe pământ.

　　　

Hai să fim tandri, ieșim în lume !

　　　Din când în când în orașul nostru destul de sărac în evenimente culturale, apar spectacole la care oamenii participă sau "trebuie să participe" ca un "must have" al importanței lor în structura și arhitectura urbei.
　　　Săptămâna trecută am mers alături de o prietenă la un astfel de eveniment la care "lumea a trebuit să vină". Degajarea cu care m-am dus acolo mi-a dat posibilitatea să observ închistarea cu care, în special bărbații, marcau evenimentul, părând ușor "târâți" la un spectacol de operă de consoartele lor în detrimentul unei minunate halbe de bere și un meci la TV. Păreau nervoși și plictisiți, unul chiar se declara la intervale destul de regulate teribil de înfometat, așteptând cu o nerăbdare aproape copilărească terminarea spectacolului, făcându-și, cred,partenera să regrete prezența lui acolo.
　　　Aceștia, spunea un om drag mie, povestindu-i despre eveniment sunt "bărbați nefericiți", care nu-și doresc să fie într-un loc, dar nu au încotro, consoarta decide.
　　　Oare? Ar putea fi așa, judecând după fețele luminoase ale celor mai multe doamne, care chiar păreau a fi acolo unde-și doriseră.
　　　Pe de altă parte însă, în timpul spectacolului am văzut la câteva cupluri din jurul meu explozia nevoii de tandrețe afișată public. Capete aplecate involuntar (sau nu?) pe umărul domnului care, dacă acceptase "să fie târât" la concert trebuia să accepte și valul de tandrețe pornit către el. (Cred că totuși multora le-a plăcut acest "înec".) Mâini mici și fine care se cereau strecurate, protector în palmele mari și sigure. Și în aceste momente am simțit că femeile își doreau să se facă mici, blânde și bune, pitite în umbra lor, a bărbaților lângă care se aflau. De ce atunci? De ce acolo? Atmosfera părea cel mai bine definită, în opinia mea, prin : "Hai să fim tandri, ieșim în lume !"
　　　Cine cui refuză dragostea în viața de zi cu zi, de simți nevoia să o vânezi la un spectacol? Sau era doar un alt instinct de posesiune..."E al meu și mă iubește doar pe mine? "

Să ne rugăm să ningă

Să ne rugăm și azi să ningă,

Cu ochii închiși și fața către răsărit,

Sperând că rugăciunea o să ajungă,

Acolo unde iarna s-a oprit.

　　　

Popasul ei e-n așteptarea noastră, 

A celor ce-o dorim să vină,

Punând ghirlande albe în fereastră,

În case mirosind a brad și smirnă.

　　　

Visăm la fulgii mari cât palma, 

Ce se așează peste tot în noi,

Simțim cum iarăși ne inundă iarna,

Lăsându-ne de ură goi.

Magia ei ne umple de lumină, 

Și stinge întunericul din jur,

Ne așează în suflet soare și în minte tihnă,

Cu albul ei sublim și pur. 

Sursa foto - Internet

Farul

Nu sunt un far ci doar o stâncă,
Mai sus decât restul stâncilor reci,
Mă pot prăvăli oricând în marea adâncă,
Sau pot să rămân suspendată pe veci.
　　　
Lumina ce-o vezi nu vine din mine,
Ci se revarsă de sus din marele cer,
Dar dac-o simți că ajunge la tine,
Urmeaz-o o clipă, atâta îți cer.
　　　
Lasă-te dus de valuri înalte,
Ca o corabie veche călită în furtună,
Lumina aceea ți-arată prin noapte,
O altă cărare, mai lină, mai bună.

Privește atent spre stâncă ori Far,

Singurătatea de jos, e aceeași și sus,

Doar că pe stâncă dorul e rar,

Iar soarele vieții nu-i veșnic apus.

　　　

Nu sunt un far, nici n-aș putea,

Să fiu călăuză, dar pot fi oglindă,

Celor ce-ar vrea să privească în ea,

Zărindu-și în suflet lumina arzândă.

　　　

Deci suflete blând, ești propriul tău far,

Așa cum și eu sunt propria-mi stâncă,

De tine depinde să poți visa iar,

La chipul de lună din marea adâncă.

Poezie inclusă în volumul Zbor în suflet apărut la Editura Libris, Brasov, 2017
　　　
http://www.libris.ro/AfiseazaProdus.jsp?pr_id=1164667

Nu știu cine sunt fără tine.

M-am ghemuit sfioasă
În sufletul tău mereu cald,
Ca o pisică făcută colac,
La gura sobei, gata de tors.
Am așteptat amorțită,
Să simt curgând peste mine,
Fiorul mângâierii tale,
Din nou alta și totuși aceeași.
M-am agățat temătoare
De certitudinea palmei tale,
Strângând între degetele ei,
Primele semne ale iubirii mele.
Mi-am cerut să închid ochii,
Ca să pot zări printre gene
Primii pași ai noului tău sărut,
 Coborând candid către mine.
M-am întrebat dacă-l știu, 
Din amintirea fostelor dăți,
Și m-a răscolit umedul moale,
De buze deschise, surprinse in sărut,
Așa cum știam c-o să fie,
O altă clipă în brațele tale,
Leagănul meu de iubire și dor.
Și ca să simți că sunt vie,
Ți-am șoptit în gând fără glas,
Te-am strigat ușor fără nume,
Căci nu știu cine ești fără mine,
Căci nu știu cine sunt fără tine.

 Sursa foto_internet

Mi-e dor de alb !

　　　
　　　Mă doare iarna asta uscată, nici aprigă, nici șfichiuitoare, ce s-a așternut peste noi seacă și nu are nimic de dăruit. Și parcă cu fiecare zi care trece secăm și noi tot mai mult în așteptarea îndurării cerești care să ne trimită primii fulgi de zăpadă.
　　　Mi-e dor de alb, așa cum mai demult mi-a fost dor de verde. Simt că el, albul acesta, coborât din cer, acoperindu-mă de sus până jos, de la prima până la ultima fărâmă din sufletul meu, m-ar ajuta să mă încălzesc, asemeni unui biet ogor în așteptarea renașterii din primăvară. Simt că mi-aș putea vedea pașii și că ea, zăpada așternută sub tălpile mele, ar fi o călăuză venită pe pământ, special pentru mine, ca să-mi zăresc urmele spre viitor, estompând în același timp zgomotul sec, de pași ritmați cadențați, făcuți dinspre o zi spre cealaltă.
　　　Aș păși fără să aud, dar nu aș mai merge fără să vad. Aș trăi fără să înțeleg dar nu aș mai face-o fără să accept.
　　　De aceea mă doare iarna asta, care nu e nici ea însăși ce ar trebui să fie. Mă doare că nu simt mirosul de frig, de inocență înghețată pe orizontul albastru, ca o purificare atât de necesară nouă tuturor.

Sursa foto _ Internet 

Mergeti mai departe !

　　　 Scriam acum ceva vreme despre singurătate și impactul ei asupra structurii sufletești a celor mai mulți dintre noi și despre cum poate să fie redusă prin atitudinea pe care o avem față de oamenii cu care ne intersectăm de-a lungul vieții.
　　　Există milioane de femei singure și milioane de bărbați singuri pentru care apăsarea generată de absența cuiva în viața lui generează frustrare, uneori disperare și chiar gesturi extreme.
　　　Cei mai mulți dintre ei visează necontenit la găsirea acelui suflet pe care să îl aibă alături necondiționat ca mijloc de eradicare a singurătății, spunând că frumusețea sufletească, bunătatea, gingășia, prietenia și afectivitatea sunt tot ceea ce contează în construirea unei relații în detrimentul atracției fizice, a realizărilor profesionale, a potrivirii de gusturi, pasiuni, interese, gesturi, educație, etc.
　　　Și totuși, dacă am face un experiment așezând la un loc un număr de n femei singure și un număr de n bărbați singuri, șansele de a-și găsi mult râvnitul suflet sunt extrem de mici. De ce? Pentru că, după părerea mea, ceea ce scapă tuturor, este importanța căutării. Uneori, cei mai mulți dintre ei, nici măcar nu  percep mecanismul acestei căutări, aproape insesizabile. Ea se petrece acolo, în interiorul nostru, o căutare asiduă, la care participă întreaga noastră ființă, angrenată cu toate simțurile care funcționează ca niște senzori ai potrivirii. Ni se poate întâmpla să apreciem fizic, intelectual, comportamental o persoana, și totuși să știm după primele 10 minute în care ne-am aflat în prezența persoanei respective, că nu este ceea ce căutăm, că viața noastră nu se va împleti niciodată cu a lui sau a ei, indiferent cât de singuri am risca să rămânem.
　　　Și atunci ? Atunci poate ar trebui să ne lăsăm purtați de valul acestei căutări, care ne poate face eroii unor experiențe frumoase din care am putea învăța că, asemeni unei călătorii, important, mult mai important este drumul spre destinația finală și nu atingerea ei.
　　　La capătul acestei căutări se va afla negreșit ceva-ul acela care ne va aduce liniștea interioară pe care o dorim, dar de noi depinde să facem din această căutare o călătorie frumoasă cu popasuri experiențiale, care să facă să merite oprirea.
　　　Vor fi poate mulți, sceptici, care vor spune că exista riscul ca la capătul acestei căutări să nu ne aștepte nimic. ! Și ce? Voi spune eu, ce importanță mai are, atunci când ești plin de frumos? Și apoi cine hotărăște când și unde trebuie să ne oprim? În existența asta? În cea viitoare? Keep going ! Mergeți mai departe !

Sursa foto -Internet !　

Stai calm și visează

 De ce să țipi de durere când poți să zâmbești mulțumit(ă) că ea există în sufletul tău,bucurându-te că este singurul lucru care îți aparține cu adevărat, și pe care nimeni nu va voi să ți-l ia pentru că nu va ști ce să facă cu ea și nici nu-i va fi de folos ca să te învingă mai târziu.
 De ce să-ți urli nefericirea când poți să pretinzi că ea, fericirea e peste tot în jurul tău. În lucrurile mărunte pe care le faci ca să-ți demonstrezi că ești viu, în flori, în fluturi, în privirea trecătorilor grăbiți spre niciunde.
De ce să vrei să dispari când poți să aștepți un mâine etern, trăind un azi unic de care îți vei aminti ca de un ieri povestit.
De ce să vrei să schimbi lumea când ea e asa cu un motiv neștiut de tine, biet muritor în goana nebună după acel ceva întotdeauna râvnit dar niciodată găsit.
Stai calm și visează, trăiește și în vis vei simți o sete nebună de viata reala și-o foame normală de dor neîmplinit.

Prea târziu

Am ajuns prea târziu acolo,
Unde ar fi trebuit să fiu de o vreme,
Dacă nu m-aș fi rătăcit nejustificat
Colindând izolat de oameni și viață.
Parfumul lui mai plutea încă în aer,
Indiciu cald că iubirea lui vie,
Îl adusese o clipă în răscrucea aceea,
În care fusese nevoit să aleagă
Un drum altfel față de acela
Ce l-ar fi legat o vreme de al meu.
　　　
Știam când și de ce a plecat,
Ca și cum mi-ar fi lăsat un bilet
Înfipt adânc în locul lui te iubesc,
Pe care n-ar fi putut să-l rostească,
Unei alte femei decât mie.
Aș fi putut să alerg neputincioasă
Să prind din urmă iluzia aceea,
Că l-aș fi putut ține de mână,
Fără să-mi fie teamă că într-o zi
Degetele lui îmi vor aluneca din palmă,
În căutarea unei alte strânsori,
Oarecum altfel față de-a mea.
　　　
Am preferat să accept lucidă,
Că dragostea lui nu este a mea,
Că libertatea lui închisă în mine,
L-ar transforma în sclavul unei iubiri
Ce l-ar face să-și urască stăpâna.
Și-atunci am ales să fiu Femeie,
Renunțând să fiu iubită sau mamă.
În așteptarea acelui moment
Când va ști să privească în urmă
Nu ca să se întoarcă din drum,
Ci ca să știe că am ajuns  acolo.
　　　

Sursa Foto - Internet

Liniștea lor...

Azi noapte am fost ocupată,
Am decupat vise în formă de zbor,
Și le-am lipit plângând de somnul
Celor adormiți prea curând.
　　　
Am vrut să le spun că ne doare,
Orice plecare smulsă din noi,
Fără să știm când sosește în preajmă,
Carul cu umbre pregătit pentru ei.
　　　
Am încercat să le spun că aș fi vrut,
Să opresc cumva cursa spre cer,
Așezându-mă în calea morții grăbite,
Oprind cu viața mea, moartea lor.
　　　
Dar ei știu mult mai multe ca noi,
Și înțeleg cu mult înaintea noastră,
Că orice plecare  împletește
Liniștea noastră cu liniștea lor.
　　　
　　　
Azi noapte am fost ocupată,
Am decupat liniște în formă de cer,
Și-am așezat-o  pe viața din noi,
Ca pacea să ne amintească de ei.

Așează-mă...

Așează-mă în soare,
Să pot să zâmbesc,
Mângâiată de raze,
Ca pruncul de mamă.
　　　
Așează-mă în nori,
Să simt că plutesc,
Legănată de ceață,
Ca frunza de vânt.
　　　
Așează-mă în stele,
Să pot să lucesc,
Răsfirată în stropi,
Ca roua în zori.
　　　
Așează-mă în lună
S-accept că trăiesc,
Născută din umbră
Ca marea între maluri.
　　　
Așează-mă în noapte,
Să încerc să adorm,
În brațele-ți calde,
Ca zilele verii.
　　　
Așează-mă în suflet,
Căci știu să iubesc,
Crescută în tine, 
Ca miezul în fruct.
　　　
Așează-mă în palmă,
Să pot să-ți ghicesc,
Ascunsă între linii,
Iubirea din gânduri.

Pierd...

Pierd zile pe care nu știu
Să le trăiesc potrivit
Cu felul meu de a fi,
Și cu chemarea din mine.
　　　
Pierd nopți pe care nu știu
Să le adorm liniștit,
Asemeni unui copil,
Ce visează la joaca de mâine.
　　　
Pierd dimineți pe care nu știu
Să le caut în spatele nopților,
Așa cum aș căuta o idee,
În noianul de gânduri absurde.
　　　
Pierd ore pe care nu știu,
Să le adun spontan și firesc
Într-o înșiruire normală de clipe,
Repezi secunde pe chipul de ceas.
　　　
Pierd oameni pe care nu știu
Să-i fac să devină prezenți,
Așa cum aș vrea să-i păstrez,
Cât mai aproape de mine.
　　　
Pierd totul în lupta de sine,
Deschisă de propriul destin,
Sau poate doar de iluzia fină,
C-aș duce vreo luptă în mine.

Experiențe

　　　"În India noi nu vorbim despre iubire!" și " N-am poza cu Ateneul" sunt cele 2 fraze în jurul cărora pot fi adunate experiențele mele din ultimele zile.
　　　O decizie înțeleaptă a unui om important din viața mea, care a știut din nou, ca de fiecare dată în ultimul an, ce este potrivit sufletului meu : Concertul Angelei Gheorghiu de la Ateneul Român și piesa de teatru Maitreyi, de la Teatrul Tineretului, București.
　　　Fiecare din aceste 2 experiențe a lăsat urme adânci în sufletul meu încărcat de emoția celor întâmplate acolo, în cele 2 spații care ne-au ajutat să ne pierdem pentru a ne regăsi îmbogățiți cu frumos la sfârșitul spectacolelor.
　　　Percepția mea asupra morții m-a împiedicat să scriu sau să spun ceva referitor la tragedia din clubul Colectiv, despre care s-au spus și s-au scris mult prea multe, unele chiar inutil. Dar, în seara aceea, acolo, în sala în care inegalabila soprană cânta pentru cei plecați și cei rămași, am simțit o dată în plus cât poate să doară o pierdere colectivă sau individuală. Și-atunci, când în picioare s-a cântat Tatăl Nostru, de undeva, nu știu de unde, am primit certitudinea că ei se aflau acolo, plutind deasupra noastră și că pacea și armonia pe care am simțit-o instalându-se în mine era semnul lor de mulțumire, că liniștea lor depinde de liniștea noastră.
　　　Cea de-a doua seară avea să mă transpună în atmosfera bengaleză a unei povești de dragoste trăită experiențial, într-un anumit context și la o anumită vârstă, interiorizată vreme de-o viață și demonstrată categoric la capătul ei, 42 de ani mai târziu, prin cunoscuta frază "Dragostea nu moare".
　　　Și am plecat de acolo, convinsă find că sunt încă departe de înțelegerea acestui complex sentiment care declanșează niște resorturi sufletești mereu altfel, mereu altele, și că pe parcursul vieții, deși trăim povești după povești, trăim iubiri după iubiri, nu vom ști niciodată să definim dragostea.
　　　Astfel, la capătul acestor zile, întoarsă acasă, am reflectat la cele două experiențe, la oportunitatea pe care am avut-o de a mă bucura de ele, de a privi și înțelege, atât cât am putut eu cu mintea și sufletul meu, încercând să gonesc cât mai departe în adâncurile mele sentimentul de regret că cineva a lipsit.

La poarta uitării

Am ciocănit la poarta uitării
Și-am cerut găzduire de-o zi,
Ca să-mi recapăt iarăși puterea
De-a mă întoarce printre amintiri.
　　　
Am pășit sfioasă și mică înăuntru,
În pasul meu puteai să simți teama,
Că mă voi scufunda de-a pururi
În abisul neștiinței din mine.
　　　
Am pipăit cu mâna întinsă
Pereții umezi de lacrimi de dor,
Simțind în palme atingerea fină
A ceea ce venisem să uit.
　　　
Am mers înainte pe un drum ostenit
Să ducă în spate mulțimea de pași,
Ai celor veniți ca și mine aici,
Să uite o clipă din ce au trăit.
　　　
La capătul lui am zărit pe sub gene,
O mână întinsă cu palma spre mine,
În care să așez povara de gânduri,
Ce apasă pe umerii goi din sufletul meu.
　　　
Și mâna se strânge cu pama închisă,
Iar sufletul meu rămâne în ea,
Și trupu-mi se agață de mâna uitării,
Ce alină durerea măcar pentru o zi.
　　　
　　　

Sursa foto -Internet　　

Mi-e dor, iubite...

Mi-e dor, iubite, să-mi spui
Că-ți lipsesc îmbrățișările mele,
Cele de acum, nu cele de atunci,
Căci nu amintirile sunt lângă tine.
　　　
Mi-e dor, iubite, să-aud cuvinte,
Rostite din nou pentru mine,
Cea de acum, nu cea de atunci,
Caci nu mai sunt cea de demult.
　　　
Mi-e dor,iubite, să-ți vad nerăbdarea
În gesturi făcute aproape spontan,
Mărturii de acum pentru mâinele nostru,
Cel netrăit deocamdată în noul prezent.
　　　
Mi-e dor, iubite, să vad și să simt,
Că nu m-ai pierdut într-un ieri terminat
Că sunt lângă tine și astăzi,
La fel de prezentă în gându-ți fugar.
　　　
Mi-e dor, iubite, să aflu din nou,
Tot ce știam într-o vreme,
Că pot să însemn pentru tine,
Cel ce trăiești în sufletul meu. 

Sursa foto- internet

　　　

Nu poți iubi o nucă !

　　　- Lasă-mă să stau aici în sufletul tău, chiar dacă acum pare pustiu și haotic. Te iubesc, nu pot trăi fără tine, rosti el, și în glasul lui femeia simți toată sinceritatea pe care cineva ar fi putut să o pună în aceste două cuvinte, amestecată cu durerea și frustrarea unui copil căruia din nou i se refuză accesul la jucăria preferată.
　　　Îl privi fără să fie sigură că îl zărește, deși știa cine este, și îl auzea fără să îl asculte. Clătină din cap nedumerită de incapacitatea lui de a vedea și înțelege cât de mult ucidea din ea banalitatea acelei iubiri, așa cum o definea el, așa cum o simțea.
　　　- Îți plac nucile? Îl întrebă ea, aparent fără nicio legătură cu serenada iubirii lui pe care i-o cânta de ceva vreme sub un balcon inexistent, ci doar închipuit.
　　　-Nucile? O privi consternat, de parcă ea ar fi rostit fraza cheie care să confirme nebunia ei încă nedovedită până atunci. Nu știu, nu cred, nu foarte mult.
　　　Femeia îngenunche lângă el, îi luă mâinile, își așeză pumnii ei mici în palmele întinse, spunându-i:
　　　-Atunci imaginează-ți că-ți plac, că sunt fructele tale preferate, și că, la un moment dat, copil fiind, întorcându-te acasă de la școală, găsești pe stradă o nucă, una singură. Te apleci încântat și o ridici și parcă din clipa aceea pașii tăi își modifică cadența, dorindu-ți să ajungi cât mai repede acasă, parcă deja simți în gură gustul ușor uleios, amărui al miezului de nucă. Te gândești cum să savurezi bucățică cu bucățică miezul acela minunat al singurei nuci pe care o ai, tu, norocosul, că nu a mai trecut altcineva înaintea ta care ar fi putut să o ia.
　　　Ajungi acasă cu nuca în mână, treci indiferent pe lângă toți cei care te așteptau, te repezi la primul ciocan care îți iese în cale și spargi nuca cu o atenție uimitoare, să nu-i zdrobești prețiosul ei miez. Și- atunci, abia atunci, realizezi că ai adus acasă o nucă seacă. Nu cred că se poate descrie în cuvinte imensul sentiment de dezamăgire pe care îl vei simți privind la cochilia uscată din mijlocul căreia se ițește tern și uscat miezul ce nu poate fi mâncat.
　　　- Adică? Întrebă el ca să câștige timp, deși femeia era ferm convinsă că vorbele ei ajunseseră, în sfârșit, acolo unde erau menite să ajungă, pentru a-i arăta ceea ce refuzase să vadă până atunci: nuca
　　　-Nu poți iubi o nucă, oricât de frumoasă ți s-ar părea. Ceilalți oameni care încă mai trec pe strada aceea au înțeles asta.
　　　Tu nu ai fost norocosul, ci doar ghinionistul trecător care s-a aplecat să o ridice.
　　　Au trecut câteva momente de tăcere în care fiecare s-a întors la gândurile lui, apoi el se ridică și plecă fără să privească în urmă. Femeia nu se întristă că rămânea din nou singură, ci dimpotrivă se bucură pentru această dezlipire a lui, fiind convinsă că nu iubirea îl ținuse acolo, ci mirosul pătrunzător, narcotic al iodului din nucă.

Acolo...

　　　
Privesc cu nesaț depărtarea,
Cu ochii adânciți în visare,
Ceva își strigă chemarea
Ca o ispită intensă și mare.
　　　
Aș vrea să fug astăzi sau mâine,
Să evadez neștiută în noapte,
Din lanțul robiei de mine,
Spre viață și visul de libertate.
　　　
Să colind liniștită prin stele,
Ghemuită sub floarea dorinței,
Ce-și lasă parfumul în visele mele,
Ca o pecete pe drumul credinței.
　　　
Îmi vreau dezrobirea ca pe o șansă,
De a trăi în noua mea viață,
Ca atunci când îți iei o revanșă,
Într-o arenă de luptă măreață.
　　　
　　　
　　　
　　　
Sursa foto -Internet　

Gândul meu

Gândul meu e o pasăre măiastră,
Al cărei zbor se îndreaptă către tine,
Va bate încet și tandru în fereastră,
Sperând să afle că ești bine.
Ridică-ți pleoapele, destramă visul tău,
Și inima deschide-ți către gândul meu,
E ceasul când martor al nopții divine,
Luceafărul de ziuă privește spre tine.
Șoptește-i, te rog, ceva pentru mine.

　　　

Ninsoare în vis

Azi noapte am visat că ningea
Și mi-am dorit în somn
Să fiu eu zăpada din vis,
Să mă aștern pe tot ce ating.
　　　
Și albul meu să acopere câmpuri,
Rămase pustii la trecerea toamnei,
Ce a cules avidă rodul de viață,
Legănându-se mândru în soarele cald.
　　　
Recele meu să încălzească candid,
Înghețatul ogor de suflete oarbe,
Aruncate în bezna zilelor-nopți,
Ce nu mai zăresc lumina în ochi.
　　　
Moalele fulgilor mei buni și gingași,
Să mângâie tandru palmele-ntinse,
Avide de mine, cea rispită în steluțe,
Prezente în carne doar o secundă.
　　　
Azi noapte m-am simțit zăpadă,
În visul din noaptea de toamnă,
Și mi-am dorit feeria eternă,
Ca un copil fericit că ninge afară.

sursa foto- Internet

Nu, iubite...

Nu, n-am să alerg iubite,

Pe urmele pașilor tăi grăbiți,

Încercând să prind din urmă,

Ceea ce tu vrei să salvezi fugind.

　　　

Nu, n-am să te strig iubite,

De-acum glasul meu a tăcut,

Vei putea să-i ignori chemarea

Închisă în ecouri prăvălite în adânc.

　　　

Nu, n-am să te țin iubite,

Nu sunt o nimfă marină,

De-am fost o femeie-ispită,

Aș vrea să rămân în trecut.

　　　

Nu, n-am să-ți cer să rămâi,

Nicio iubire nu poate opri,

Destinul din sufletu-ți crud,

Menit să se coacă într-o zi.

　　　

Nu, n-ai să te întorci din drum,

Oricât de rău ți-ar părea,

Căci ai ales să mergi înainte,

Fără regrete și doruri fierbinți.

　　　

Nu, n-ai să mă uiți iubite,

Oricât de departe ai fugi,

Doar de-ai să rupi din tine,

Trei sferturi din inima ta.

Fântâna

　　　Azi noapte am visat o fântână. Era în mijlocul unui câmp verde, atât de verde că simteam cum energia și vitalitatea emanată din el îmi inunda toată ființa, făcându-mă nu să merg, ci să plutesc volatilă pe deasupra firelor de iarbă. Nu-mi era frig, dar nu-mi era nici cald, și dacă m-ar fi întrebat cineva cum îmi e, aș fi răspuns simplu și firesc "mi-e bine", a;a cum poate nu am mai răspuns de multă vreme. Era zi dar nu vedeam soarele, ci doar îi simțeam căldura, prezența lui protectoare și bună, de-acolo de sus, răspândind lumina, nici prea puternică, nici prea slabă, cu un cer senin și fără nori, asemenea unui suflet curat.
　　　Nu știu de ce eram acolo, dacă veneam de undeva sau mă îndreptam spre ceva. Păream să stau pe loc, neclintită, ca într-un peisaj în care aș fi vrut să rămân poate nu definitiv, ci doar cât să fac un popas. Poate că visul meu era un semn că viața avea nevoie de acest popas în care să-mi odihnesc mintea și sufletul obosite de o cursă nebună de lumini și umbre labirintice prin noua mea existență atât de neînțeleasă de logica umană.
　　　Ceva nevăzut, ca o chemare internă, mă trăgea către fântână aceea, ce părea părăsită, fără cumpănă, fără găleată, poate chiar fără apă.
　　　M-am apropiat de ea fără intenția sau dorința de a bea pentru că nu simțeam setea. Era o fântână destul de joasă, în fața căreia a trebuit să îngenunchez ca în fața unui altar. Mi-am rezemat coatele de marginea ei și am privit înăuntru, spre dezamăgirea mea nu am văzut nimic. Ca și cum pelicula de apă care se afla la câțiva metri de mine își pierduse toate proprietățile de a reflecta, de a oglindi, de a arăta ce se află în spatele meu. Am crezut atunci că poate diferența de lumină face ca ochiul meu să nu vadă ceea ce era de văzut, și răbdătoare mi-am propus să aștept, să mă obișnuiesc să mă adaptez, atât cât era nevoie ca organismul meu să accepte noul.
　　　Și totuși oglinda apei continua să râmână perfect goală, poate pentru că nu mai era nimic de văzut.
　　　Îndată am schițat gestul de a mă ridica și atunci am atins cu cotul o pietricică ignorată până atunci, ce se afla pe marginea fântânii.
　　　Când ea a atins luciul apei am simțit vibrațiile produse de atingerea ei, de parcă eu aș fi fost apa, miile de cerculețe reverberând puternic în adâncul meu. Și atunci am văzut.
　　　Am văzut cerul senin din spatele meu, mi-am văzut chipul și sufletul, și părăsind visul am știut că uneori trebuie să se întâmple ceva ca să vedem ceea ce altfel ar rămâne pe veci ascuns "vederii noastre".