Oameni

Peste tot sunt oameni buni,
Presărați pe unde treci,
Doar să știi să îi aduni,
Chiar și-n locurile seci.

Peste tot sunt oameni calzi,
Unii pleacă, alții vin,
Bunătatea lor și azi 
Face cerul mai senin.

Peste tot sunt oameni tandri,
Generoși în mângâieri,
Cu suflet de copilandri,
Ai iubirii mesageri.

Peste tot sunt oameni-oameni,
Îi găsești doar dacă vrei
Omenia să le-o semeni,
Să fie mai mulți ca ei.

Zăbrelele fericirii

Spune-mi, cum începe totul ?


-Spune-mi, cum începe totul ?, întrebă el scuturând, cu un gest care trăda nervozitatea, scrumul țigării în formă de libelulă de pe masă.
- Cu Adam și Eva, răspunse ea, zâmbind liniștit.
- Nu, nu asta, râse el amuzat de felul în care ea reușea întotdeauna să risipească tensiunea, cu un singur cuvânt, cu un singur gest, cu o privire… Între doi oameni.
- Aaaa, asta, continua ea jocul Acela innocent de-a descoperirii străfundurilor conștiinței umane.
- Nu știu, dar știu cum se termină, cu mult înainte ca oamenii să știe asta. Nu e nevoie să să spui cuiva ,, nu te mai iubesc,, ca el să știe lucrul ăsta, poate cu mult înainte ca  tu să-ți faci curaj să rostești cuvintele.Oamenii se îndrăgostesc atunci când se așteaptă mai puțin și sunt părăsiți tocami atunci când cred că pentru nimic în lume nu li se mai poate întâmpla lor asta. Ei se îndrăgostesc de oameni, de calitățile lor, de lucruri simple și gesture mărunte care devin unice pentru cel care se cuibărește în inima ta.
- Și unde se duce iubirea asta ? De ce dispare ?
- Cine a zis că dispare ? Se consumă, ca un foc binefăcător, dar mistuitor. Oamenii se îndrăgostesc pentru că au nevoie să-și încălzească sufletele cu această stare, apoi se obișnuiesc atât de tare cu căldura acestei iubiri că n-o mai simt, e doar o stare normală, firească, prezentă dar, totuși, lipsă.
- Și touși, încercă el, dar se opri privind-o și citind în ochii ei cât de mult știa  despre ce se întâmplă în sufletul lui.
Se priviră o vreme, fiecare căutând în ochii celuilalt frumusețea a ceea ce trăiseră cândva.
-Când oamenii nu se mai iubesc, se simt ca într-o colivie, în care vor trebui să trăiască, renunțând la exaltarea lor sufletească, trăgând pe furiș cu ochiul prin zăbrelele fericirii lor. Ar fugi de a doua zi, dar necunoscutul îi sperie, uitând că nu s-au născut și nu au crescut acolo, ci au pășit de bună voie, împreună într-un legâmânt care, la vremea aceea, părea garantul unei fericiri veșnice.
- Dacă ai putea, ai schimba ceva ?, întrebă el, cu vocea gâtuită de emoția unei viitoare plecări.
- Nu, pentru că iubirea mea rămâne așa…răspunse ea, ridicându-se pentru a pleca.
…………………………………………………………………………………………
Și oameni mai târziu, dacă priveai cu atenție la aceeași masă aveai să zărești un bărbat scuturând înfrigurat scrumul țigării în scrumiera în formă de libelulă, crăpată pe o aripă. Cu privirea pierdută, ușor tremurând, murmura din când în când :
-Am rămas cu un dor de acel foc, mistuitor !

Nu mă mai lași...

Nu mă mai lași prin gânduri ca atunci,
Când colindam prin mintea ta nestingherită,
Acum chiar și din suflet pari că vrei să smulgi,
Și cea din urmă dâră din iubirea-ți ofilită.

Nu mă mai lași în inimă să-mi fac,
Un cuib rotund și cald cu vise,
Și izgonite într-un ungher stau și zac,
Neînțelese, de răceala ta ucise.

Nu mă mai lași în ochii tăi să-mi scald,
Chemările de dragoste și dor,
Și nici nu vezi cum lacrimile cad,
Ca niște picături de rouă care mor.

Nu mă mai lași și nu mai vrei să-ți fiu,
Nimic din ce ti-am fost vreodată,
Eviți să-mi spui, doar că eu știu,
Că dragostea mai moare câteodată.

O poveste desenata

-Nu-ți pot fi mai mult decât sunt, dar dacă ceea ce sunt nu-ți mai este de ajuns, caută mai departe. 
Pentru că, nu-i așa, nimeni nu ne oprește să căutăm oameni noi, lucruri noi, visuri noi, ambiții noi, realizări noi cu care să ne mândrim ca niște vânători veritabili cu trofeele noastre, și ele noi, de anu ăsta, de sezonul ăsta. Dar pentru asta, știi ce ? Va trebui să-ți dezgolești pereții sufletului tău de vechile trofee. Și eu sunt unul din ele. Încă mai port locul de cinste în centru inimii tale, doar că te-ai obișnuit atât de mult cu mine că nici nu-ți mai ridici ochii să mă vezi. Și uneori când stai relaxat la gura șemineului în care încă mai arde mocnit dragostea noastră, simți miros de vechi și mucezit, fără să fi știut de unde vine. Acum da, știi, eu eram. Înțeleg, e momentul să miroasă a proaspăt în inima ta. Deschide-ți, te rog, larg fereastra inimii tale și las-o așa să pot și eu respire, pentru că da, și eu simt miros de aer închis, de la visul mai devreme ucis.
Hai, dă-mă jos, ai putea să te preface, că nici n-am existat vreodată, că inima ta e la fel de curate, aproape imaculată, dar ar însemna să negi toată experiența ta de vânător iscusit. Și-apoi, mai știi ceva ? Nici eu nu-s de ieri de azi în inima ta, sub iubirea mea va rămâne o pată, o poveste desenată, sub formă de floare ce încă mai are câteva petale.
Știu, te grăbești, în aer plutește miros de vânătoare, și nu vrei să lipsești, hai, du-te, vezi să nu greșești, nu trage la întâmplare, caută de data asta un vânat mare, doar te simți pregătit din nous ă iubești….
Stai, ai uiat ceva, nu este asta, nu un rămas bun te va vindeca, dar aș vrea să știi că în lipsa ta, uitarea va fi cea care va renova și locul acesta și pe cel din inma mea, și nu toate vânătorile, nu toate căutările sunt norocoase.
- Nu-ți pot fi mai mult, dar ceea ce ți-am fost cândva va rămâne pentru totdeauna sub noua culoare din inima ta. 

Iubire anotimp

Eu nu mai vreau să mă iubești văratic
Ca pe o poală coaptă de cireșe,
Gustând avid din carnea mea pietroasă
Si savurându-mi dulcele din sâmburi.

Eu nu mai vreau să mă ascuzni prin lanuri,
Și să mă ispitești candid în nopțile cu lună,
Nu-mi mai promite stele și luceferi
Căci mi se face frig în diminețile cu rouă.

Eu nu mai vreau să mă iubești tomnatic,
Ca pe un măr frumos cu rod întârziat,
Adăpostit în palmele-ți în jurul lui căuș,
Să nu înțeleagă nimeni de unde l-ai furat.

Eu nu mai vreau tristețea din nopțile prea lungi,
Uitată la fereastră, cu ploaia așteptând,
Ca vântul să-mi aducă frânturile-ți din gânduri,
Și-apoi să le așeze uscate peste prag.

Eu nu mai vreau să mă iubești iernatic,
Cu tremurat de patimi și-nfrigurări de dor,
Tânjind după iubrea ca-n primele ninsori,
Ce sper să se aștearnă si-n ochi mei s-o vezi.

Eu nu mai vreau iluzii din altă primavară,
Ce pare să sosească și repede să treacă,
Îmi vreau iubirea-ți toată, nu doar un anotimp,
Și pentru ea, de-a pururi, primește-mi viața-n schimb.

Ce dor cuvintele-ți

Ce dor cuvintele-ți ca piatra
Ce o arunci s-o vezi căzând,
Ajunge una, apoi alta,
Și toate nimeresc, pe rând.

Ce dor cuvintele-ți rostite,
Lăsând în urma lor adâncă,
Ecoul vorbelor pripite,
Ca niște colțuri mari de stâncă.

Ce dor cuvintele-ți doar zise,
Fără să crezi că pot răni,
Când nimeresc în răni deschise,
Făcute, poate, în altă zi.

Ce dor cuvintele-ți ca focul,
Arzând în jarul lor mocnit,
Simțiri ce n-au avut norocul,
Să fugă când mania-ți le-a lovit.