După primul pas am decis că nu îmi pasă și am mers mai departe indiferentă la mașini ! Poate că a avut grijă de mine de acolo de sus, căci câteva săptămâni bune nu am avut noțiunea de trotuar, stradă, traversare, stânga, dreapta.
Durerea s-a instalat treptat zi după zi. Dacă la început mi-am dorit să îl visez fără să se întâmple asta când în cele din urmă a apărut în primul vis, a fost ca o oază de liniște pentru mine, iar ele, visele au fost de neoprit în toată acea perioadă în care se spune că spiritul celui mort încă mai colindă aici pe pământ. Am simțit o comuniune specială între noi doi, ilogică și inexplicabilă pentru ceilalți, dar cumva știu că a fost acolo lângă mine noapte de noapte într-un dialog între cele două lumi. Poate că și eu în toată această perioadă am pendulat între aici și acolo și uneori mă întreb de ce nu mi-am ales plecarea. Visele se produceau de fiecare dată la aceeași oră din noapte, aproape de zorii zilei și cumva inexplicabil, chiar dacă fusesem trează până aproape de momentul respectiv, atunci adormeam sau credeam că se întâmplă asta, simțeam mereu aceeași senzație de frig în plină vară, iar la trezirea din vis percepeam în cameră un alt miros străin mie înainte de vis: busuioc, tămâie, parfumul lui chiar vin roșu de împărtășanie.
În perioada aceea am așteptat cu nerăbdare să vină nopțile, să ne întâlnim în vis, să ne luăm rămas bun, să ne certăm, să ne spunem cuvinte ce n-au mai fost niciodată rostite aici pe pământ,să ne desprindem unul de celălalt. Au fost multe vise și fiecare a avut rolul lui în a limpezi cele ce simșeam, iar pe unele le-am perceput chiar ca o încercare a lui de a mă ajuta să accept cele întâmplate.Printre cele care mi-au rămas întipărite în memorie se află și unul în care era ziuă și mă aflam în fața unei case neterminate, așa cum a rămas și relația noastră. M-am gândit că acolo stă el, și m-am bucurat să îl redescopăr dincolo de o ușă albă, imaculată, ca un nou început. Cu o bucurie imensă ca o regăsire mult așteptată, am apăsat clanța fără să mă tem de metalul rece, în nerăbdarea căldurii din spatele ei. Dar ușa a rămas neclintită ca o barieră dincolo de care nu puteam trece. O mare dezamăgire a pus stăpânire pe mine, pe sufletul meu ostenit de așteptarea întoarcerii lui, de neputința intrării într-o lume în care simțeam că îmi voi redobândi liniștea. Am rămas lângă ușă o vreme, sperând în puterea mea de a deschide orice, apoi am înțeles că numai până acolo mi-a fost dat să îl conduc. Mi-am aruncat ochii în stânga ușii și am zărit un portret și o policioară, ca un sertăraș cu comori. M-am ridicat pe vârfuri și l-am sărutat pe obraz și fără să văd am pipăit policioara. Înăuntru erau cireșe, nu multe ci doar câteva. Am gustat una cu lăcomie și am simțit în gură gustul zemos de cireașă dulce, coaptă, matură. O poftă nebună mi-a dat ghes să mai iau. Apoi m-am oprit speriată. Sunt doar câteva. Ce mă voi face când lacrimile cireșe sau cireșele lacrimi se vor termina? Au trecut luni și policioara s-a golit rareori. Deci nu am dus dorul cireșelor nici măcar o singura zi, iar gustul lor este încă atât de viu pentru mine ca îmi va ajunge sa mai simt o vreme durerea.
Am fost îndemnată să caut liniștirea personală înspre biserică sau spre rugăciune. Ceea ce, pe bună dreptate, din perspectiva unora putea părea o soluție pertinentă, o cale demnă de luat în seamă pe care multe persoane în situația mea o urmaseră și o vor urma și de acum încolo. Pentru mine însă, recunosc că a fost o altă sursă de frământare majoră, căci fără să vreau asta declarasem război planului divin, considerându-mă responsabilă pentru cel întâmplate. Fraze de genul :" Așa a vrut Dumnezeu !" , " Așa a fost să fie !" erau greu de înțeles pentru mine care știa că Dumnezeu e bun și îi ocrotește pe toți supușii săi. De ce să vrea Dumnezeu să ia viața unui om? M-am întrebat și am întrebat atunci de nenumărate ori. A planat ceva vreme asupra mea un sentiment de revoltă pentru că în săptămânile premergătoare morții lui mersesem la mânăstiri rugându-mă ca eu să găsesc soluția problemelor noastre, pentru sănătatea și liniștea lui. După cele întâmplate simțeam uneori pornirea rebelă, păcătoasă chiar, să mă agăț de piciorul Împărăției Cerești și să îl zgâlțâi urlându-mi durerea. Nu acest lucru îl cerusem Tatălui, nu dorisem irosirea unei vieți, nu asta vrusesem să fie liniștea lui.
Rugăciunea însă ca formă de exteriorizare, de strigăt către puterea divină, am păstrat-o o vreme, pentru sufletul lui de data aceasta. Pentru mine însă mă rugam, poate cu mai multă credință ca niciodată, ca zorii zilei să mă găsească alături de el. E greu de descris în cuvinte tristețea pe care o simțeam zi de zi când răsăritul răsăritul soarelui mă găsea încă în viață, când descopeream că o nouă zi se întinde în fața mea. La ce-mi folosea mie acea zi ? Ce scop să îi dau, era o zi inertă ca toate celelalte credeam eu atunci, o târâre miriapodică din zori și până în noapte, inutilă, până la o nouă rugăciune, un nou vis, o nouă speranță că poate ziua următoare îmi va aduce șansa de a ne ține din nou de mână în schimbul vieții mele. Negocierea sau trocul acesta mi se părea atât de rezonabil, ba chiar cu avantaje de partea mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu