Până se coc cireșele XXIX

　　Nici mătușa lui nu pusese prea multe întrebări. Se bucură de revederea lui Alin din tot sufletul ei, se întristă de absența ei, dar nu întrebă nimic. Înțelesese că între cei doi lucrurile fuseseră altfel decât se așteptase Alexandru. Ea îl prevenise. Nu judeca și nu condamna pe nimeni, dar îi părea rău. I-ar fi plăcut să o șgie pe Dora parte din famile, i-ar fi plăcut să îl vadă pe nepotul ei fericit alături de o femeie pe care el și-o dorea. Dar inimii nu-i poți porunci cât și cum să iubească și mai ales către cine să-și îndrepte iubirea. Bănuia că, după trecerea impactului dureros, Alexandru își va vedea de viața lui, iar cei doi vor continua să păstreze legătura și poate cine știe, timpul are adesea pregătite atât de multe surprize.
　　Alexandru nu spuse decât că Dora decisese să mai rămână o vreme la Sibiu după care o să se întoarcă ca să-și ia restul de lucruri înainte de a pleca definitiv. Și-atât ! Nici măcar Dora nu sunase ca să îi spună ceva din cele decise de ea. Poate că ea credea că fiindu-i mătușă lui Alexandru, nu mai era binevenită în casa ei. Ar fi fost nedrept să aibă o asemenea atitudine față de fată, se gândi bătrâna. Se cunoscuseră singuri, nu avusese niciun amestec în modul cum evoluaseră lucrurile între ei. Până la urmă, își zise ea, nimeni nu era vinovat de nimic și ei erau doi adulți care știau să-și gestioneze viețile după rațiunea și simțirea lor.
　　
　　                  *****
　　
　　În ziua următoare Dora hotărî să își lase telefonul deschis în cazul în care planurile lui Eugen se schimbau să se poată reorganiza. Avea în plan să o sune și pe mama Rada să îi spună că urma să treacă să își ia restul de lucruri și rămas bun de la ea. I-ar fi pplcut să păstreze legătura dar nu credea că acest lucru ar fi fost posibil. Până la urmă era mătușa lui Alexandru și era normal ca balanța să încline în favoarea lui și, poate, pe bună dreptate. Tocmai medita la modul cum avea să se poarte cu ea, la întoarcerea în sat, când primi un mesaj pe telefon.Nu-i veni să-și creadă ochilor când îl citi. Mesajul era de la Tudor, scurt și concis, caracteristic lui :
　　- Vreau să vorbim, când îți deschizi telefonul sună-mă.
　　Îl citi și reciti de câteva ori parcă decodifica ceva criptic și nu era sigură că a înțeles exact. Își simți palmele transpirând de emoție, inima bătându-i cu putere și se recunoscu în ea, Dora care nu încetase să fie nici măcar o secundă îndrăgostită de Tudor, chiar dacă ar fi călătorit într-un univers paralel. Cele câteva fracțiuni de secundă cât telefonul sună i se părură suficiente cât pământul să realizeze nu una ci două mișcari de revoluție și îi era teamă, aproape își dori ca el să nu răspundă. Când auzi timbrul vocii lui rostind la celălalt capăt -Bună, Dora simți că întregul ei trup se relexează, cufundat parcă într-o baie caldă și parfumată. Închise ochii și ascultă vocea aceea care avusese întotdeauna darul de a-i calma interiorul ca un vânt îmiresmat de primăvară.
　　- Bună, Tudor, răspunsese ea, simțind cum tot ceea ce încercase să dezlipească din inima ei se lipea la loc, părticică cu părticică, ca atrase de un magnet.
　　- Acum știa că oriunde ar fi plecat, că orice s-ar fi întâmplat cu relația reală, palpabilă, concretă dintre ea și Tudor, iubirea ei pentru el ar fi dăinuit peste timp.
　　- Unde ești, Dora ?
　　- Nu sunt foarte departe, dar nu sunt nici foarte aproape. Să zicem că sunt la jumătatea distanței dintre tine și mine.
　　- Simt asta, glumi el. Mi-ar plăcea să scurtezi distanța asta.
　　- Să o scurtez eu, întrebă Dora, înțelegând de aici că dacă decizia plecării îi aparținuse, aceea a întorcerii devenea o dorință a celui care n-o împiedicase în niciun fel să plece, respectându-i dorința de expansiune și libertate, în ceea ce fusese până la urmă o ventură a cunoașterii propriei ei capacități de a iubi.
　　- Eu cum fac să te aduc înapoi ? Veni întrebarea lui peste avalanșa ei de gânduri âncă nelimpezi și înșelătoare, ca o apă a cărei albii ți se pare atât de aproape când de fapt este mult mai adâncă.
　　- Nu trebuie să faci asta, de fapt n-am plecat niciodată, am așteptat doar să putem mânca cireșe împreună. S-au copt.
　　- Aproape. Îți cumpăr când vin să te văd. În schimb au înflorit trandafirii. Cei albi miros a dorul meu de tine, inconfundabil ca adevărul pe care fiecare dintre noi îl poartă în suflet. Dora râse.
　　- De ce râzi, Dora.
　　- Eu mizam pe cireșe și când colo, trandafirii ți-au reamintit de mine.
　　- Reamintit ? Mi-ai lipsit Dora, nu-ți poți reaminti ceva ce de fapt nu ai uitat. Ne vedem când te întorci, te sărut.
　　- Da ne revedem atunci, spuse ea și apoi închise.
　　- Era dezamăgită ? Se așteptase la mai mult ? La o declarație de dragoste ? N-ar mai fi fost Tudor dacă asta s-ar fi întâmplat. Tudor îi spunea ce simte pentru ea foarte rar. De regulă la începutul primăverii ca o renaștere a tuturor simțurilor însetate de viață și pe la jumătatea toamnei ca un simbol al bucuriei unui rod îmbelșugat ce va fi suficient să-i încălzească sufletul în iarna ce urma să vină. În restul timpului era ca un copac falnic care-i purta de grijă dăruind-i încrederea și protecția de care avea nevoie, adăpostind-o între ramurile lui puternice și viguroase care însemnau mai mult decât cuvintele. 
　　
　　                   ****
　　
　　Când mașina lui Eugen opri în fața curții mamei Rada și Dora coborâ simți cum sufletul i se strânge, ca atunci când părinții vânduseră casa bunicilor și venise să își ia pentru ultima dată rămas bun, știind că nu va ami avea niciodată posibilitatea să petreacă timpul acolo.
　　Atunci plânsese, acum însă reuși să-și înfrângă tristețea și să accepte că despărțirile de oameni făceau parte din firescul vieții. Sunt însă situații când știi că nu le vei mai revedea niciodată și atunci încerci să-ți umpli sufletul cât mai mult cu frumusețea lor, cu bunătatea și afecțiunea oamenilor care sfințesc locul prin felul lor de a fi.
　　Era și cazul casei mamei Rada și mai ales a mamei Rada însăși. Dora știa că că nu va mai veni niciodată aici, că nu se va mai reîntâlni niciodată cu femeia aceea care-și deschisese ușa casei și poarta sufletului pentru ea. Și oricât de mult s-ar fi străduit ea, acest lucru nu ar fi putut fi schimbat. Vorbise cu mama Rada la telefon cu o zi în urmă. Nu o întrebase nimic, dar știa că înțelelesese totul și îi vorbise cu aceeași blândețe și dragoste ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
　　Bătrâna îi spusese că această perioadă pe care o petrecuse în casa ei avuse rolul de a schimba ceva și în viața ei. Un suflet de om în casa ei din nou, o făcuse să-și dea seama că nu mai dorea să îi țiuie liniștea în urechi și că acasă este acolo unde cineva te iubește, în cazu ei, fiica din Danemarca. Se decisese să plece, stea măcar o vreme dacă nu definitiv la ei.
　　Dora o felicită pentru decizie și îi spuse că la fel gândise și ea, dar nu dorise să se amestece în viața ei. Bătrâna răspunsese scurt : 
　　- Știu. Și Dora înțelesese că Alexandru îi relatase discuția pe care ei doi o avuseseră pe marginea acelui subiect.
　　Acum, când Eugen punea în mașină bagajele, Dora o îmbrățisă strâns în fața porții. Și-aminti de sărutările și îmbrățișările bătrânei în ziua aceea când crezuse că este prietena lui Alexandru. Atunci venea, acum pleca. Atunci se temea de ce o să găsească, acum o durea ceea ce trebuia să lase în urmă. Un singur lucru nu se schimbase: nu era, nu devenise prietena lui Alexandru. Nu întrebă de el și nici bătrâna nu îl menționă. Dora știa însă că avea să se gândească de multe ori la el și la mirosul lui de rufe geruite și niciodată nu va putea să uite sărutul acela care o făcuse să tânjească după inocența copilăriei. Nu-l iubea pe Alexandru, dar îl prețuia și dacă circumstanțele ar fi fost altfel i-ar fi plăcut să rămână prieteni. Știa că acest lucru nu era posibil și în adâncul inimii ei spera ca el să nu pună în aplicare promisiunea de a o căuta ca să o facă să o iubească, ci dimpotrivă să își continue căutarea a ceea ce dorea în sufletul altei femei, fie ea carla sau altcineva.
　　Dar, probabil într-o zi, mâncând cireșe îi va fi dor de el. Îl va chema oare atunci ? Cine putea ști? 

Până se coc cireșele XXVIII

　　Primele zile în Sibiu, Dora nu ieși nicăieri, rămase în hotel într-o stare de confuzie. Simțea că nu poate gândi, că nu poate lua decizii majore. În primele ore după plecarea lui Alexandru simțise o stare de ușurare, ca și cum se eliberase dintr-o complicație existențială în care se lăsase prinsă inutil. Faptul că spusese lucrurilor pe nume, clar și tranșant, fusese în prima fază cea mai bună opțiune. Poate că nu alesese calea cea mai diplomată. Poate că dacă această discuție s-ar fi desfășurat într-un alt context ar fi încercat să pară mai delicată, să nu rănească un om care până la urmă nu o răpise ci doar se îndrăgostise de ea. Dar, din păcate, se aflaseră într-o cameră de hotel, pe jumătate dezbrăcată, el ușor euforic, la o jumătate de metru de un pat în care Alexandru își dorise să facă dragoste cu ea. N-ar fi fost oare mai rău să fi lăsat să se întâmple asta și dimineața să îi spună. Îmi pare rău Alexandru, a fost o noapte minunată, deși sufletul meu nu a fost aici alături de trup, dar nu putem continua. Ar fi considerat-o, pe bună dreptate, o femeie ușoară, pentru care o noapte în plus sau în minus nu reprezenta nimic, atâta timp cât, da, își salvase sufletul.
　　 Se scutură oripilată de acest scenariu. Procedase corect. Oprise la timp evoluția unei relații care nu ducea nicăieri. Cu toate astea, pe măsură ce orele treceau, începea să simtă o apăsare stranie. Rănise un om, un om care fusese gata să îi pună inima lui în palma ei, iar ea nu o dorise, pentru că bătăile acelei inimi nu rezonaseră cu ritmul ei interior, sau pentru că mâinile ei tânjeau după o altă inimă, cea a lui Tudor, pe care el, precaut, doar o lăsase să o atingă din când în când. Era dureros când inimile nu se sincronizau în iubire, dar era o realitate de necontestat a condiției umane.
　　Își amintea ultimele lui cuvinte înaintea plecării, când își luaseră rămas bun, preconiza o întoarcere, o garanție că era decis să o caute, să încerce să demonstreze că o iubire putea să fie împărtășită în timp. Menționase o criză inexplicabilă a timpului. 
　　Paradoxal, dacă intenționa să o caute, de ce era condiționat de timp ? Să se fi referit Alexandru la intenția lui de a lupta pentru cucerirea ei în intervalul de timp rămas până când ea avea să plece definitiv ? Nu credea. Alexandru părea omul decis să acționeze, nu s-ar fi simțit limitat de cele câteva sute de kilometri care despărțeau regiunile în care ei trăiau. Existau oameni care întorceau globul invers pentru a fi alături de cineva drag. Nici ea nu ceruse explicații, iar el fusese destul de evaziv în a spune ce intenții are. Poate nu-i erau nici lui clare, poate se temea că ar fi întâmpinat un nou refuz.
　　Dora nu nega că îl plăcuse pe Alexandru, că era un tip interesant, că se simțise bine în compania lui, dar, ca în atâtea alte situații similare din viața atâtor bărbați și femei, prietenia, doar prietenia era un mit, atunci când unul dintre ei spera să depășească această barieră.
　　Coborâse să își ia rămas bun de la Alin, care o îmbrățișase și îi urase tot binele din lume, ea făcuse la rândul ei același lucru și avusese un sentiment ciudat :
　　Tatăl garantase că se va întoarce după ea, fiul se menținuse rezervat și nu promisese că se vor mai revedea negreșit, cât mai curând. Cu toate acestea Dora avusese presentimentul, ca o proiecție într-un viitor, mai mult sau mai puțin îndepărtat, că mai degrabă fiul va fi cel pe care viața îl va readuce în calea ei și nu tatăl. I se părea neverosimil, dar, totuși, asta simțise. 
　　Continuase să își țină telefonul închis din dorința de anu comunica cu nimeni, dar avusese la un moment dat imboldul de a suna pentru a se interesa dacă ajunseseră cu bine. Apoi se răzgândise. Ar fi sunat ridicol. Nu poți expedia un om din viața ta și-apoi să îi porți de grijă.
　　În cea de-a șasea zi de ședere la Sibiu ieși să se plimbe, făcu niște cumpărături, merse la un film la cinematograf și într-un final își lua inima în dinți și îl sună pe Eugen, căruia îi spusese că simțise nevoia să evadeze puțin de acolo, și că, contactul cu un oraș mare o făcuse să își dea seama că era momentul să se întoarcă acasă.
　　- Vindecată ? Întrebase Eugen cu o notă de nerăbdare în glas.
　　- Mult mai îndrăgostită decât atunci când am plecat și cu confirmarea că nimeni și nimic nu poate schimba asta. E o iubire care dăinuie dincolo de limitele consumării ei în plan uman. L-am iubit dinainte să mă vadă, îl voi iubi și când va înceta să o facă din nou. Cât privește trecutul oricât de mult aș încerca să-i întorc spatele, mă trezesc cu el in fața mea, înghesuit la picioarele mele. Pământul e rotund, timpul e rotund, viața e rotundă, noi suntem rotunzi până la urmă. Fără trecut eu nu exist, fără mine el nu s-ar fi construit. Suntem un tot ! Nu am ce face, trebuie să-l port până la capătul meu.
　　- Ce ai câștigat și ce ai pierdut în urma acestei experiențe ? Întrebă Eugen.
　　- Niște certitudini incontestabile, am cunoscut oameni frumoși care mi-au lăsat în suflet amintiri plăcute și fiind, poate, aproape de moarte am descoperit că mi-e dragă viața. Cred că e suficient. Cu acest bagaj imens sunt gata să mă întorc acasă.
　　- Mi-ar plăcea să vin să te iau, drumul e lung, o să ai timp să îmi povestești.
　　- Nu ești obligat să o faci, dar cred că mi-ar fi de olos oferta ta. O parte din lucrurile mele au rămas la mama Rada, aș vrea să-mi iau rămas bun de la ea.
　　- Ok, Dora, dă-mi adresa hotelului. Ajung poimâine la prânz.
　　- Mulțumesc Eugen, te aștept pregătită de plecare.
　　
　　
　　                      ****
　　
Alin nu îl întrebă nimic pe tatăl lui despre schimbarea de planuri a Dorei. Inițial crezuse că sub imboldul discuției dintre ei doi Alexandru se hotărâse să-i vorbească acesteia despre starea lui de sănătate și că ea nu-și dorise să-și asume viața alături de un om bolnav și decisese să încheie povestea înainte de a se implica și mai mult, apoi, după reacția și atitudinea Dorei, realizase că tatăl lui se menținuse ferm pe poziții și nu dorise să-i destăinuie Dorei nimic. Probabil că disesnsiunile dintre ei avuseseră alte cauze și nu era treaba lui să se amestece. Citindu-i parcă gândurile, Alexandru spuse :
- Poate te întrebi de ce Dora nu s-a mai întors cu noi ?
- Mărturisesc că la asta mă gândeam acum, dar nu era treaba mea să primesc prea multe informații.
- Ne-am certat aseară, mă rog e un fel de a spune. A suferit mult în trecut și nu e pregătită să accepte pe altcineva în viața ei în prezent.
- Sau prezentul poartă un alt nume, față de al tău, la asta te-ai gândit ? Nu pare genul de femei care să poarte pe chip întipărită masca singurătății.
- Da, nu știu, posibil, eu am fost așa de îndrăgostit încât nu prea m-am gândit la nimic decât că îmi doream să facă parte din viața mea. A fost necugetat din partea mea să cred că totul e așa de simplu.
- Tată, dintr-un motiv sau altul, legat fie de prezent, fie de trecut, Dora nu e disponibilă pentru tine și ar trebui să accepți asta. Uit-o !
- Dimpotrivă, intenționez să o caut, să o fac să mă iubească.
 Alin clătină din cap, dar nu-și contrazise tatăl. În prezent era pe muchie de cuțit. Dacă o femeie putea să reprezinta motivația lui de a trăi, dacă o iubire putea să îi insufle setea de viață de care avea nevoie pentru a învinge cancerul, de ce nu ?

　　

Până se coc cireșele XXVII

　　Când Alexandru și Alin se reîntâlniră în camera băiatului, acesta deschisese deja laptopul și se uita pentru ultima dată peste materialul pe care îl avea de susținut, i-l arătă tatălui său, făcură împreună ultimele retușuri și tatăl lui îl bătu bărbătește  și încurajator pe umăr.
　　- Ar trebui să știu ceva important, tată ? Întrebă Alin.
　　- Te referi la Dora ? Întrebă la rândul lui și Alexandru, simțindu-se puțin pus la zid și interpretând eronat întrebarea băiatului.
　　- Nu, nu mă refer la Dora, mă refer la tine. Arăți palid și în timpul cinei am văzut că ai avut câteva momente când te-ai crispat, ca și cum te-ar fi durut ceva.
　　- Nu-ți face griji, sunt bine, probabil schimbările de anotimp, dar preventiv am făcut niște analize, aștept rezultatele în câteva zile.
　　- Bănuiesc că Dorei nu i-ai spus nimic despre problemele tale, am sondat terenul și nu pare să știe ceva.
　　-Nu, nu i-am spus nimic, ce rost ar avea ?
　　- Asta doar tu știi, dacă e prinsă și ea în povestea asta, ar merita să știe. Mi se pare un om deosebit și oricine ar fi merită să joci cinstit.
　　- Ea nu e deloc prinsă în povestea asta, cum îi spui tu, doar eu sunt cel prins...
　　Băiatul îl privi lung. Da, tatăl lui era cel prins, mult prea prins chiar.
　　- Ce șanse ai întrebă el scurt, strângând marginea mesei până când mâna i se albi.
　　- Să o conving pe Dora să fie iubita mea ? Întrebă Alexandru ăntorcându-se cu spatele la el și îndreptându-se cu mâinile în buzunare către geam.
　　- Să trăiești tată, șopti băiatul simțind cum o lacrimă i se rostogolește pe obraz.
　　- Urmă o pauză lungă, atât de lungă că fiecare, furat de gânduri uită cine, ce întrebase, ceea ce le fu de folos amândurora să diminueze impactul răspunsului care veni într-un târziu, când Alexandru se întoarse de la geam în apropierea copilului său.
　　- Dacă boala a recidivat, niciuna, șopti acesta resemnat, îmbrățisându-l strâns.
　　
　　    
　　                            ****
　　A doua zi la micul dejun Dorei i se păru că cei doi nu arătau prea bine, dar puse înfățișarea lor pe seama neodihnei datorată faptului că probabil stătuseră împreună până târziu.
　　După concursul lui Alin care dură până spre amiază, ieșiră să se plimbe prin oraș, luară prânzul la un restaurant cochet din centru, vizitară câteva obiective turistice importante. Spre seară se întoarseră la hotel unde Alin le comunică că pentru programul de seară le lăsa libertatea să și-l stabilească împreună pentru că el mergea împeună cu colegii de facultate la un concert ce fusese prevăzut în programul evenimentului. Dora îi ură audiție plăcută și spuse că după cină ar fi preferat să se odihnnească, având în vedere că în ziua următoare urmau să plece și îi aștepta un drum de câteva ore. Alexandru și-ar fi dorit să vadă o piesă de teatru, dar respectă dorința Dorei. Așa că după cină o întrebă dacă nu se răzgândise și nu ar fi vrut să meargă în barul din holul hotelului unde era un mini-concert de jazz. Dora rămase fermă în decizia ei de a urca în cameră, el nu mai insistă, îi ură noapte bună, spunându-i că avea de gând să mai rămână la acel concert.
　　Urcând în cameră, Dora făcu un duș lung și fierbinte, se îmbrăcă pentru noapte într-o cămașă de noapte din satin albastru și așeză relaxată în pat, pregătită să citească ceva înainte de a adormi. Cufundată în lectură, sau poate, mai degrabă, într-o toropeală plăcută, nu auzi de prima dată bătaia ușoară în ușă. Când aceasta deveni insistentă, se ridică din pat, și conștientă de ținuta ei ușor indecentă se apropie de ușă pe care o întredeschise doar puțin.
　　Rezemat de tocul ușii, într-o așteptare nerăbdătoare, se afla Alexandru, ținând în mână o sticlă de vin și două pahare cu picior. Când simți că ușa se deschide, o împinse cu umărul și dând cu ochii de Dora în minuscula ei cămașă de noapte, o trase spre el cu mâna liberă și srutând-o delicat pe obraz, spuse zâmbind : 
　　- Răvășitoare doamnă, m-am gândit că ați vrea să sărbătorim împreună reușita fiului meu, care tocmai a câștigat premiul al II-lea la acest concurs.
　　- Felicitări, mă bucur pentru succesul lui, dar lipsește sărbătoritul, mai zise ea, privind în lungul holului, în timp ce Alexandru intrase în cameră și punea în pahare conținutul sticlei pe care o desfăcuse probabil la bar.
　　Întorcându-se spre, îi întinse unul dintre pahare și spuse privind-o așa cum o pisică se uită la un castron cu lapte cald :
　　- De fapt, am căutat un pretext să vin să te văd, de sărbătorit urma să sărbătorim mâine, dar în seara asta vroiam să te simt aproape, cât mai aproape de mine. Lasă-mă să te iubesc Dora, te doresc. Te-am dorit din clipa în care am dat cu ochii de tine în magazin, doar că am avut nevoie de timp, puțin timp, să-mi înțeleg starea. Zicând acestea Alexandru o îmbrățișă, înfiorat, acoperind-o cu sărutări și încercând să scurteze distanța dintre ei și patul din care Dora coborâse ca să-i deschidă. Smulgându-se din îmbrățișarea lui dornică de carnea ei, Dora rosti :
　　- Dar eu nu te doresc, Alexandru. Îmi pare rău, sună nedrept și brutal, dar asta simt
　　Cuvintele Dorei fură ca un duș rece pentru acesta. Deșteptat parcă dintr-o transă, puse paharul pe masă și se trânti în fotoliul de lângă pat, luându-și capul în mâini. Se simțea ca un idiot. Și mai rău era că îl durea. Îl durea brutalitatea cu care Dora îl respinsese. Dar, totodată, simțea o îndârjire surdă la orice voce a rațiunii, la indiciile clare pe care ea i le transmitea că nu era interesată de iubirea lui. Acum durea la fel de mult ca atunci când văzuse în timp proiecția propriei ei suferințe legată de această iubire. Își dorise să cunoască paroxismul, să simtă că se descompune de dorința pentru o femeie. Acum, asta se întâmpla. Se simțea dezasamblat, piesă cu piesă, în fața unei femei care nu dorea nici măcar să îl atingă, darămite să îl facă la loc. Ridicând privirea spre ea, care rămâsese în mijlocul camerei, așteptând ca el să treacă peste această respingere, întrebă :
　　- De ce, Dora ?
　　- Pentru că în inima mea nu încap două iubiri în același timp.
　　- Înțeleg, nu ai să îl uiți niciodată ?
　　- Într-o zi, răspunse Dora, convinsă fiind că a-i povesti lui Alexandru despre Tudor, omul pe care venise aici să îl uite, nu i-ar fi folosit la nimic, ba dimpotrivă, l-ar fi făcut să creadă că oamenii vii sunt mai ușor de înlocuit, pentru că nu au aura celor drepți.
　　- Îmi pare rău, continuă ea, poate-ți doreai să se întâmple altfel, dar ar fi fost nedrept pentru noi amândoi, eu am să plec oricum. Tu ai viața ta aici, eu am viața mea în altă parte. Ar fi fost doar ca o hârjoană a cailor sălbatici. Căpăstrul nu e pentru niciunul dintre noi.
　　- Și dacă ți-aș spune că...
　　- Orice mi-ai spune nu ar schimba nimic din ce simt. Îmi pare sincer rău.
　　- Ai dreptate, iartă-mă. Am greșit crezând că aș putea să te fac să mă iubești atât de repede.
　　- Nu înțeleg, nu cred în iubirile care se nasc sau cresc odată cu trecerea timpului.
　　- Eu da ! Și dacă fac rost de timp o să-ți demonstrez asta.
　　- Eu sunt cea care pleacă, Alexandru.
　　- Nu, Dora. Acum sunt convins că eu plec, dar vom vedea.
　　- Ce vrei să spui ?
　　- Lasă, nu contează. Noapte bună, Dora. Ne vedem mâine dimineață.
　　- Ca să ne luăm rămas bun.
　　- Ei nu se va întâmpla chiar acum...
　　- Rămân la Sibiu, Alexandru. E mai bine așa.
　　

Până se coc cireșele XXVI

　　Când Dora coborî la barul din holul hotelului, îi văzu pe Alexandru și pe fiul lui, așezați la o masă. Le făcu semn cu mâna și se îndreptă spre ei. Cei doi se ridicaseră în picioare și o așteptau, întrerupându-și conversația. Alexandru făcu prezentările și Dora îi întinse mâna zâmbind. Strângându-i mâna tânărului din fața ei, Dora conștientiză cele două lucruri în privința cărora Alexandru avusese dreptate :
　　Primul era faptul că, într-adevăr, tatăl avea de ce să fie mândru de marea lui realizare, copilul lui, iar al doilea era faptul că îl plăcea deja pe Alin. Nu semăna deloc cu tatăl lui la înfățișare, moștenise, probabil, trăsăturile mamei,dar avea o fizionomie plăcută și un farmec aparte. Îți inspira încredere și seriozitate. Din momentul în care îi strângeai mâna aveai garanția că poți conta pe el, că va fi alături de tine din tot sufletul lui.
　　Atmosfera se degajă în câteva minute. Dora dori să bea un cocktail înainte de masă, ei își comandaseră gin. Alin era foarte deschis, atent și respectuos. Avea un fel aparte de a-și expune părerile, lăsând să se înțeleagă că-și susține punctele de vedere cu argumente solide, dar totodată respectându-și interlocutorul, confirmând că oamenii care gândeau diferit față de el nu erau neapărat mai prejos, ci doar vedeau lucrurile dintr-o perspectivă diferită, dar la fel de valoroasă. Această inteligență deschisă, vizionară, fără închistarea ego-centristă a programelor de dezvoltare personală atât de la modă pentru tânăra generație de intelectuali îl făcea să fie un partener de dialog interesant. Și, într-adevăr, Dora văzu în el un exponent al unei categorii de tineri în stare să treacă peste conflictul dintre generații ce marcase epoca lor.
　　Abordară diverse subiecte, toate la fel de interesante, dar nu vorbiseră deloc despre ei înșiși. Ca și cum veneau fiecare din lumi diferite, cu preocupări diferite, care nu ar fi interesat pe niciunul din ei. Ca și cum ei nu existau dincolo de acest spațiu în care se întâlniseră să joace un rol.
　　Rezervat și politicos, poate pus în gardă de tatăl lui, Alin nu întrebase nimic, Dora, la rândul ei nu dorea să știe mai mult decât îi spusese Alexandru despre el.
　　Când masa lor pentru cină, pentru care făcuseră rezervare, fu gata se mutară în restaurant, iar Alexandru se scuză câteva minute, pentru a da un telefon unui prieten care îi solicitase ajutorul, cu intenția de afla dacă, deși plecat, îl putea ajuta cu ceva. În lipsa lui ei mai sporovăiră câteva minute, apoi Alin o privi foarte atent și concentrat și o întrebă direct :
　　- Ce știi despre tata, Dora ?
　　Pe Dora întrebarea o surprinse, avu senzația că se muta într-un alt film. Contrariată răspunse :
　　- Nu prea multe. Doar ce a dorit el să îmi spună. Este ceva ce ar trebui să știu în mod deosebit ?
　　- Păi, cred că meriți să joace cinstit, iar tu să decizi ce vrei să faci...
　　- Îmi pare rău, nu înțeleg la ce te referi...
　　-Nu cred că știi, Dora, dar...
　　- Despre ce vorbiți voi aici ? Se auzi glasul lui Alexandru, apropiindu-se de masă.
　　Alin ridică din umeri și o privi pe Dora astfel încât să îi dea de înțeles că nu ar vrea să continue discuția, începută în lipsa lui.
　　Contrariată, dar nevrând să trădeze încrederea tânărului, Dora zâmbi complice și spuse :
　　- Despre punctele tari și slabe ale prezentării de mâine. Eu l-am încurajat cât am putut, restul intră în atribuțiile tale de tată care știe cum să își susțină copilul.
　　　　
　　                         ****
　　　　
　　După cină, Dora decise că era cel mai bine pentru ea să se retragă și să-i lase pe cei doi bărbați să petreacă ceva vreme împreună. 
　　Inițial, amândoi se împotriviră, dar Dora îi convinse că aveau nevoie de acest respiro, mai ale că a doua zi era o zi grea și importantă pentru ei doi. Alexandru se oferi să o conducă până la ușa camerei și nu acceptă niciun refuz. Alin spusese și el că avea nevoie de câteva minute să telefoneze unor prieteni și stabili cu tatăl lui să se întâlnească în camera lui unde chiar vroia să îi arate prezentarea pentru ziua următoare și să îi ceară o părere de ansamblu despre proiectul lui.
　　Conducând-o pe Dora, Alexandru se gândea că, într-adevăr, avusese dreptate. Alin și Dora se plăcuseră, relaționaseră degajat și civilizat.
　　- Cum ți se pare Alin ? Întrebă el, vizibil nerăbdător să afle părerea ei.
　　- Ai avut dreptate. Poți fi mândru de el, este o realizare extraordinară. E un tip inteligent și mai presus de toate are un acut simț al lucrurilor făcute corect,spuse ea, gândindu-se apreciativ la ultimile cuvinte ale băiatului despre tatăl lui. Bănuia că se referise la faptul că Alexandru fusese, în opinia lui, cel care pusese capăt relației cu mama lui, și, cumva, o pusese în gardă, din poziția copilului părăsit de tată, că o relației cu Alexandru nu era sinonimă cu veșnicia. Nu avea de gând să îl întrebe nimic în plus pe Alexandru. Pe de o parte ca să nu trădeze încrederea tânărului care nu alesese să-și protejeze nejustificat tatăl, oferindu-i o perspectivă de genul : Ai grijă cum te porți cu tatăl meu, ci dimpotrivă o avertizase ca să știe ce așteptări își construia. Pe de altă parte nu era atât de prinsă de poveste ca să se simtă amenințată în vreun fel.
　　- Da, într-adevăr, e un tip corect și sincer și întotdeauna face alegeri echilibrate și raționale. A crescut și s-a maturizat frumos și, deși nu este în întregime meritul meu, sunt mândru ca orice părinte, probabil, de copilul lui.
　　- Ești un tătic fericit ! Grăbește-te ! Copilul tău te așteaptă, bucurați-vă de o seară frumoasă împreună.
　　- Îmi pare rău că nu vrei să mai rămâi, Dora. Mă simt prins la mijloc între cele două mari dorințe ale mele : de a petrece timpul cu fiul meu și de a mă bucura de compania ta. Dacă ai fi rămas mi le-aș fi îndeplinit pe amândouă.
　　- Fiul tău te-a chemat să-i fii alături dinainte de a apărea eu în peisaj. Îi datorezi asta și în plus el s-a purtat exemplar, dovedindu-ți că poate să se plieze pe dorința ta de a ne face cunoștință. Nu-i pune răbdarea la încercare.
　　- Ai dreptate, doar că mi-ar fi dat iluzia unei familii.
　　- E o prostie, lipsită de logică ceea ce ce spui tu, Alexandru. Eu nu sunt mama lui, ea există acolo, undeva, iar tu ai avut o familie în formula asta cu o femeie îndreptățită să facă parte din ea, și totuși nu ai rămas, i-o reteză Dora, venindu-i în minte cuvintele lui Alin : - Poate că meriți să joace cinstit. Simțea că se înfurie, pe nedrept, poate. Nu era treaba ei să judece alegerile lui Alexandru, dar să regreți ceva ce nu ai prețuit atunci când ai avut, e o acțiune tardivă, ce nu mai poate fi schimbată. Prețul neprețuirii se plătește mai devreme sau mai târziu. Învățase și ea asta pe pielea ei.
　　- Nu la asta m-am referit, Dora, ci la faptul că sunteți doi oameni care aș vrea să alcătuiți familia mea, spuse Alexandru contrariat de atitudinea ei bătăioasă.
　　- El este familia ta, insistă Dora.
　　- Spune-mi ceva ce nu știu, Dora, zise el, dându-se bătut. Noapte bună, ne vedem mâine.
　　-Noapte bună, Alexandru. Cheia fericirii este să te bucuri de ceea ce ai, nu de ceea ce-ți dorești. Bucură-te de copilul tău, e un sentiment pe care nu toți îl au, spuse ea, vrând să îl facă să înțeleagă că fiecare om are o jumătate de pahar goală, tradusă în neîmplinirile pe care le are de purtat și cu care trebuie să învețe să trăiască ca să se poată bucura de  de gustul bun și răcoritor al apei din jumătatea plină. 
　　                  
　　
　　 
　　
　　

Geometrie

　　
　　 Te-am privit dintr-un unghi mort,
　　Și-am bănuit ce nu puteam vedea,
　　Și am decis că-i vremea să te port,
　　Așa cum doar pe mine m-aș purta.
　　
　　Te-am privit dintr-un unghi viu,
　　Și mi-am văzut prin tine viața mea,
　　Și am decis că-i vremea să te scriu,
　　Așa cum doar iubirea-mi va dicta.
　　
　　Te-am privit din unghiuri felurite,
　　Și-am înțeles că-mi place geometria ta,
　　Și-am decis că-i vremea să te-nvăț, iubite,
　　Așa cum doar pe mine m-aș reînvăța.
　　
　　Te-am privit din unghiuri vechi și noi
　　Și te-am simțit cum construiești un vis,
　　Și-am decis că-i vremea ca noi doi,
　　Să ne iubim așa cum ne-a fost scris.

Până se coc cireșele XXV

6 . Eu cum te aduc înapoi ?

　　Dora își lipi fruntea de sticla rece a geamului camerei de hotel în care stătea de o săptămână. Decisese că mai rămâne în Sibiu după plecarea lui Alexandru.
　　-Și restul bagajelor tale, întrebase el, necontestându-i decizia.
　　- O să mă întorc după ele, spusese ea. Și-apoi trebuie să-mi iau rămas bun de la mama Rada.
　　- Asta înseamnă că noi ne luăm rămas bun acum ? Întrebase el cu tristețe în glas.
　　- Da, Alexandru, e cel mai bine așa, pentru noi amândoi, știi asta...
　　- Nu, nu știu, răbufni el. Se pare că tu știi mult mai multe. Despre tine, despre mine, despre noi. Am să mă întorc după tine ! Și tu știi asta, nu-i așa ?
　　- Crezi că s-ar schimba ceva, întrebase ea ?
　　- Eu nu știu să renunț, Dora. Nu pot să iubesc renunțând, așa cum faci tu. Coexistă în tine atâtea tipuri formidabile de iubire, încât nu mi-ar ajunge o întreagă viață să le înțeleg pe toate. Tu însă poți ! Un singur lucru nu poți : Să lași pe cineva să te facă fericită.
　　- Nu-mi pot lăsa propria-mi fericire în mâinile nimănui.
　　- Păcat ! Mi-ar fi plăcut să te fac fericită, poate o să reușesc într-o zi. Rămâi cu bine, Dora !
　　- Drum bun, Alexandru. Mă bucur că te-am cunoscut ! Că v-am cunoscut pe voi toți !
　　
　　                 ****
　　
　　Derulând în mintea ei firul evenimentelor, Dora își aminti că după acel moment magic de la club, pentru ea vraja se rupsese. Niciunul din săruturile pe care le mai primise de la Alexandru nu mai reprezentase ce fusese acela. Și, deși încercase să să deschidă către ceea ce el oferea, nu simțea decât regretul acelei clipe de neuitat.
　　Seara de la club se încheiase frumos. Alexandru o condusese acasă. Pe drum vorbiseră puțin, și mai mult despre pregătirile pentru plecarea la Sibiu. Era aproape miezul nopții când ajunseseră la casa mamei Rada.
　　Când Dora îi mulțumi pentru seara aceea, Alexandru îi duse degetul la buze, mângâindu-i părul și umerii.
　　- Eu îți mulțumesc, Dora, pentru acel moment de neuitat în care am simțit că ești ca o apă vie pentru trupul și sufletul meu.
　　Dora zâmbi, gândindu-se că poate așa era lăsat pe lume ca fiecare dintre noi să avem apa noastră vie în cineva drag nouă. Ea avusese, la rândul ei, apa ei vie în iubirea  pentru Tudor, Alexandru o considera apa lui vie și tot așa ca o ștafetă a iubirii vindecătoare și dureroase în același timp. Când, fără spună nimic, Alexandru o sărută din nou, ca un salut de noapte bună, delicat și tandru, Dora tânji după acel sărut ca rampă de relansare în acea buclă a trecutului în care călătorise cu câteva ore în urmă. Acest lucru nu se mai întâmplă, asta, deși o dezamăgi, o făcu să înțeleagăcă singura șansă a lui Alexandru să-i devină mai mult, se baza pe capacitatea lui de a-i reda iluzia copilăriei fericite.
　　Se desprinse ușor din brațele lui, ignorându-i chemarea însetată de iubire și spuse :
　　-Noapte bună, ne vedem în ziua plecării la Sibiu.
　　
　　
　　                         *****
　　
　　Pe drumul de întoarcere acasă, Alexandru opri în locul în care simțise că se îndrăgostește de Dora. Coborî din mașină și rezemat de balustradă speră, în întunericul nopții, să refacă acea proiecție în viitorul acelei iubiri, despre care știuse că îi va aduce suferință. Spera să retrăiască momentul ca să-și dea seama unde greșea, de ce destinul îi refuza ceea ce îți dorea cu toată puterea ființei lui : să o iubească pe Dora și să fie iubit de ea. Nu înțelegea existența unei iubiri, altfel decât împărtășită și neputința asta de a avea garanția iubirii ei, îl făcea să simtă o stare dureroasă de disperare. Ea avea dreptate, ca să se coacă cireșele au nevoie de timp. Mai întâi să se formeze, odată căzute florile, să crească, să se maturizeze, să se pârguiască. Dar el nu avea timp. De ce simțea, oare, că nu are timp. Dora pleca doar de aici, nu dispărea de pe planetă. De ce forța lucrurile speriat doar de plecarea ei din locul acela. Nu ! Era altceva. Criza de timp venea de undeva de dincolo de timpul imediat. Doar dacă ? Oh, Doamne, nu se poate ! Își zise el. Simți că i se înmoaie picioarele și i se face rău. Se aplecă peste balustradă și icni, golindu-și stomacul pe care îl simțea aproape în gât.
　　Se urcă în mașină și conduse cu viteză până acasă, urcă în apartament și se aruncă în duș, lăsă să curgă apa pe el, când caldă, când rece și își dădu frâu liber lacrimilor, murmurând :
　　- Oh, Doamne, nu acum ! Nu acum când iubesc, nu acum când știu ce-nseamnă să fiu fericit ! Vreau să trăiesc !
　　
　　                       *****
　　
　　Când Alexandru veni să o ia în dimineața plecării la Sibiu, Dora sesiză că era palid și tras la față.
　　- Te simți bine ? Îl întrebă ea.
　　- Sunt bine, nu-ți face griji, zise el calm, luându-i bagajul din mână.
　　Dora pusese în valiză doar o parte din haine, având în vedere că nu era vorba decât de un weekend. Se întorceau duminică. Alin rămânea câteva zile să își vadă bunicii și să petreacă ceva timp împreună cu tatăl lui.
　　Își luară la revedere de la mama Rada și plecară. Aveau de parcurs un drum de câteva ore. Alexandru rezervase camere la hotelul unde era cazat și Alin. Prezentarea era în ziua următoare. După care probabil aveau să stabilească un program comun, dacă nu cumva Alin nu avea deja un program stabilit de organizatorii evenimentului respectiv sau împreună cu colegii lui. 
　　Alexandru conducea în tăcere și nu părea dispus să fie prea vorbăreț.
　　-Ești sigur că te simți bine ? Îl întrebă încă o dată Dora, după ce timp de apropae o jumătate de oră fiecare rămâsese cufundat în gândurile lui.
　　- Sunt bine, Dora, nu te neliniști. Poate doar un pic obosit. Ieri am avut o zi încărcată. Având în vedere că plecam a trebuit să rezolv toate treburile, să las lucrurile în ordine. Apoi, bagajele, niște mici comisioane pentru părinții mei, m-am cam aglomerat.
　　- Înțeleg, spuse Dora, dar bănuia că e doar o parte din adevăr, nu insistă însă.
　　- Apropă, mama te salută și își cere scuze pentru povestea prăjiturilor.
　　- I-ai spus că mergem împreună ? Întrebă Dora.
　　- Bineînțeles, ce era de ascun, am asigurat-o că sunt în siguranță, și vei avea grijă de mine, așa cum își dorește ea.
　　Dora râse, fără să comenteze în vreun fel afirmațiile lui. Acesta adăugă :
　　- E bucuroasă că îl aduc pe Alin. A fost prea prinsă de povestea asta ca să se mai gândească că plec la drum cu o femeie careia nu-i plac în mod deosebit prăjiturile ei.
　　- Da, sper ca fiul tău să nu mă supună și el testului prăjiturilor. Chiar nu aș mai putea suporta.
　　- Nu-mi fac griji în privința asta. Alin are alte principii și criterii de selecție a oamenilor. Ți-am zis că sunt ferm convins că o să vă placeți. O să ne întâlnim cu el în câteva ore, o să vezi, probabil că vom lua cina împreună în seara asta.
　　- Și eu sunt nerăbdătoare să îl cunosc și sper să fim la înălțimea suportului moral de care are nevoie pentru concursul de mâine.
　　- E un tip ambițios și perfecționist. Se implică în tot felul de proiecte de cercetare, dar nu e genul de student tocilar. Știe să se bucure de toate aspectele vieții de student, cu toate oportunitățile ei, atât din punct de vedere profesional cât și social și personal. Nu m-ar mira să ne prezinte vreo iubită în seara asta.
　　- Ar fi foarte nostim, râse Dora.
　　- Da, într-adevăr foarte nostim, zise și Alexandru, gândind-se cum ar fi ca tată și fiu să-și evalueze reciproc femeile de care erau însoțiți. El să îi spună : Tinere, nu ai deloc gusturi rele, la care Alin să confirme Așa tată, așa fiu ! Zâmbi fericit că Dora nu-i putea citi gândurile. Decisese să bată un pic în retragere, să nu facă presiuni asupra ei, să nu o facă să se teamă că această scurtă perioadă petrecută împreună cu el însemna altceva decât simțea ea că poate reprezenta. Îi era greu să rămână în preajma ei în calitate doar de tovarăș de drum, dar îi era și mai greu să nu mai fie deloc în aproprierea ei.
　　Când ajunseră la Sibiu, se cazară la hotelul respectiv, îl sunară pe Alin care era deja în sala de conferințe testând aparatura pentru prezentarea de a doua zi. Stabiliră să se întâlnească mai târziu la cină, în restaurantul hotelului.
　　Alexandru, deși se simțea obosit o întrebă pe Dora dacă dorea să meargă să viziteze împrejurimile sau avea o altă propunere. Dora refuză, spunând că le-ar prinde bine câteva ore de odihnă, așa că se retraseră în camerele lor, ceea ce pentru Alexandru fu foarte bine. Avea nevoie de puțină odihnă și se temea de o nouă criză de amețeală și dureri abdominale. În ziua precedentă fusese la spital să-și facă niște analize, acum aștepta rezultatele. Spera să nu fie nimic grav.

Până se coc cireșele XXIV

　　După ieșirea fetelor Marius căută întrebător privirea lui Alexandru. Acesta îi făcu semn și ridicându-se de la masă se îndreptară către bar, discreți, fără a tulbura discuțiile celorlalți. La bar, Marius comandă o bere iar Alexandru o apă tonică.
　　- Ești ok, bătrâne ? Pari transformat și juecând după cele văzute cred că ai și motive. Să înțeleg că...
　　- Nu poți înțelege tu ceea ce eu nici nu îndrăznesc să sper. Dar oricum ar fi, vreau să mă bucur de fiecare secundă în preajma ei. Nu prea mult timp evident, e într-o etapă tranzitorie, dar are o gândire sănătoasă și niște principii de viață demne de luat în seamă.
　　- Ce șanse ai să o faci să rămână ?
　　- Mici spre niciuna, dar cred că merită să lupt chiar dacă ar însemna să mă mut din nou.
　　- Ești sigur ? Făcu Marius mirat, ești chiar prins, amice. Experimentezi trăirea aia de care vorbeai zilele trecute ? Nu frige cam tare iubirea asta față de celelalte ușor călduțe , cum le numeai tu ? Merită ?
　　- Trăirea sau Dora ? Întrebă Alexandru visător.
　　- Trăirea ! Dora pare o tipă deosebită, genul acela de femeie care e dispusă să dăruiască omului de lângă ea destul de mult. Nu-mi face, însă, impresia unei femei care alege cu ușurință și nu din rațiuni de a-și satisface niște capricii sau nevoi personale.
　　- Ce naiba vrei să spui ? 
　　- Pare o tipă independentă, genul acela pentru care partenerul este ales nu pe criterii de ce poate să-mi ofere ci de cum poate să mă completeze să mă împlinească.
　　- Adică banii, numele și statutul unui bărbat nu sunt totul, nu ?
　　- Adică valoarea umană a omului iubit este singura ei exigență.
　　- Mă sfătuiești să dau înapoi ?
　　-Te sfătuiesc să rămâi prudent.
　　-Ciudat ! Așa mi-a spus și ea.
　　- Pare deja cam târziu pentru tine, dar cred că e mai în siguranță pentru sufletul tău să trăiești fără o astfel de iubire, decât să te secătuiască cu totul. Dacă femeia asta te va iubi, cred că merită să te avânți într-o astfel de luptă. Dacă nu o poate face, nu cred că vreuna din acțiunile tale, pe oricare front ai alege, ar schimba ceva. Și cred că tu știi unde te afli. Pentru restul tu decizi, eu voi fi aici indiferent de consecințe, știi asta, nu ?
　　- Mulțumesc Marius. Dacă aș renunța acum nu mi-aș ierta-o niciodată. Îmi doresc, o doresc ca pe nicio altă femeie pe care am întâlnit-o vreodată. Habar nu am de ce, dar asta simt.
　　Gălăgioase, fetele tocmai se întorceau, iar Dora părea să fi supraviețuit  acelui test al desertului dulce, fără a fi dezamăgit pe vreuna dintre companioanele ei..
　　- Dora, hai să dansăm, vrei ? Spuse Alexandru brusc, pentru că venirea ei neașteptată îl luase prin surprindere și nu avusese timp să-și recompună înfățișarea.
　　- Sigur, de ce nu, răspunse ea. Doar noi doi ?
　　- Îmi pare rău, horele nu sunt o opțiune în acest club, râse el, luând-o de mână și trăgând-o după el. Ea mai apucă să-l privească pe Marius întrebător, dar acesta ridică din umeri a neștiință, nedorind să lase să se înțeleagă în vreun fel că știa ceva despre starea lui Alexandru.
　　Fusese un tertip, da, Alexandru recunoștea, dansul fusese un pretext de a o simți aproape de el, de a o ține în brațe. Te porți ca un pușcăriaș, se admonestă el în drum spre ring, care tocmai ce a ieșit din închisoare și îi e dor să țină în brațe o femeie. Iar tu știi, își continuă el seria reproșurilor interioare, că nu ideea de a face dragoste cu ea te înnebunește, ci neputința de a o face să răspundă celor simțite de tine, ideea de a te face iubit de ea, cu intensitatea cu care a putut să iubească pe altcineva înaintea ta. Te fascinează întrebarea : Cum e să fii iubit de Dora ?
　　Toate acestea treceau cu repeziciune prin mintea lui, împiedicându-l să gândească limpede sau să se concentreze la melodiile care se succedau. Important era să fie aproape de ea, să-i simtă căldura trupului ei micuț și delicat în brațele lui.
　　La rândul ei, Dora se simțea ușor tulburată, înțelesese că ceva nu era în regulă cu stăpânirea de sine a lui Alexandru, dar o asocia mai degrabă cu vreo discuție în contradictoriu cu vreunul din prietenii lui. Așa că, nefiind atentă la semnalele pe care el le transmitea, pentru a le asocia cu ceea ce el simțea pentru ea, nu schiță niciun gest de respingere când îl simți că o apropie tandru de trupul lui. Astfel, se trezi că dansau destul de aproape unul de altul. Amețită de muzică, de parfumul lui și de lumina difuză, Dora își lăsă capul pe umărul lui, ca un punct de sprijin, în acea legănare dulceag seducătoare.
　　Și-atunci, fiind așa de aproape de el se produse revelația recunoașterii acelui miros specific lui, pe care îl purtase cu ea în subconștient. Alexandru mirosea a rufe geruite, mirosul acela proaspăt și curat pe care și-l amintea din copilărie, când locuind la casă, iarna, mama ei aducea înăuntru rufele spălate peste zi, parțial înghețate. Locuind ulterior într-un apartament, rufele nu mai mirosiseră niciodată la fel. Această descoperire avu un impact atât de puternic asupra ei. Parcă nevrând să piardă nimic din ceea ce răscolea în ea, Dora își apropie capul și mai mult de umărul lui, aproape ridicându-se pe vârfuri, iar Alexandru îi simți pe gât răsuflarea caldă și catifelată. O desprinse ușor de el, o privi, îi văzu starea de căutare a ceva în el, doar că interpretă greșit cele simțite de Dora și fără să spună nimic își aplecă capul și o sărută.
　　Mai târziu, amintindu-și de acel prim sărut al lor, Alexandru avea să îl descrie ca fiind momentul în care înțelesese ce gust avea nectarul băut de zei în Marele Olimp, iar Dora avea să îl asocieze cu inocența copilăriei pierdute, ca pe o întoarcere în timp, în acele vremuri de care-ți vei aminti întotdeauna cu drag, dar pe care nu mai ai cum să le trăiești cu intensitatea de atunci.
　　Sărutul lui Alexandru fusese acea Mașină a Timpului care o dusese acolo, în acea etapă când suferința de mai târziu, era o proiecție științifico-fantastică a viitorului ei de adult. Ce bine ar fi fost dacă ar fi putut rămâne acolo.
　　Când se desprinseră din sărut, amândoi regretară. Alexandru regretă, îmbătat de gustul buzelor ei, că a sorbit prea repede, prea lacom cupa cu nectar oferită de gura ei dulce, caldă și parfumată. Se simțea ca și cum o energie vie îi traversase tot corpul readucându-l la viață.
　　Dora, la rândul ei, regretă faptul că Alexandru nu o lăsase acolo pentru totdeauna. Șocul acestei călătorii fusese atât de mare încât își simți trupul cuprins de frisoane. Se întrebă, dacă repetat, sărutul ar mai fi avut același impact asupra ei. Bănuia că nu, vraja aceea se rupsese și nu credea că va mai putea fi repetată. Îmbrățișând-o tandru, Alexandru șopti :
　　- Tu faci omul să trăiască, Dora. Rămâi cu mine, fă-mă fericit !
　　- Asta ar însemna să mă fac pe mine nefericită, Alexandru.
　　- Îmi par rău, Dora, ai dreptate. Am promis că doar ofer, fără să cer.
　　- Ca să se coacă, cireșele au nevoie de timp, mai spuse ea, mângâindu-i obrazul.

Până se coc cireșele XXIII

　　- Lasă-mă să visez, spuse el, întinzându-i mâna cu palma deschisă peste masă, așteptând ca ea să o așeze pe a ei peste. Când ea făcu asta, o strânse tandru, și spuse privind-o în ochi :
　　- Nu-ți cer nimic Dora, doar îți ofer. Tu ai intrat în viața mea ca să mă înveți asta ca principiu de viață. Îmi place, nu mi-l lua înapoi. Și eu pot spera ca într-o zi, mâncând cireșe, să mă chemi, dorul n-alege pe nimeni.
　　Ascultându-l, Dora înțelese că era sincer. I se oferea necondiționat șansa unei noi iubiri care putea dura o clipă, o zi, o viață, o eternitate. Și-atunci de ce nu se deschidea către ea, dornică să o primească ? Nu știa răspunsul, doar că simțea că intuiția ei, ca un mecanism de autoapărare, o împiedica să accepte. Ca și cum știa că urma să sufere din nou, și ea nu-și dorea să mai sufere pentru nimic, devenise imună la suferință. Singura iubire care o liniștea și îi dădea stabilitate era cea pentru Tudor. De ce oare ? Venise aici să se desprindă de el. Destinul îi trimisese șansa unei noi iubiri, prin Alexandru, de ce nu profita de ea ? Nu însemna asta că își construia singură o dependență conștientă de cel la care vroia să renunțe ? Dacă așa stăteau lucrurile atunci putea pleca chiar de a doua zi, alergând și cerându-i iertare pentru absența ei, care, din păcate nu o făcuse de neuitat, având în vedere că el nu dăduse niciun semn de la plecarea ei. Oare chiar nu-i era dor de ea ?
　　Retregându-și mâna și zâmbind, Dora spuse :
　　- Faci o mare greșeală aplicând acel principiu de care am vorbit deunăzi în dragoste.
　　- Poate că da, dar am dreptul la această greșeală. Repet, nu-ți cer nimic, doar ofer, pe tine nu te obligă nimeni nici să primești, nici să răsplătești ceea ce primești.
　　- Măcar aș vrea să nu te grăbești, să greșești prudent.
　　- La ce m-ar ajuta ?
　　- Te-ai salva mai ușor decât dacă te-ai avânta cu mare viteză.
　　- Asta înseamnă că ...
　　- Asta înseamnă că am nevoie de timp să înțeleg ce ți se întâmplă, ce mi se întâmplă. Planurile mele când am venit aici erau altele, dar destinul a vrut să mi le încurci din prima zi.
　　- Spune-mi, Dora, ai prefera să nu mă mai vezi ?
　　- Nu, Alexandru, eu prețuiesc oamenii din preajma mea, atâta timp cât nu îmi fac rău, ba dimpotrivă. Să lăsăm lucrurile așa, deocamdată și să vedem ce ni se întâmplă.
　　- Mi, ți, ni, se întâmplă. Frumos ! Eu, tu, noi, ca o împletire a destinelor noastre într-unul singur.
　　Dora tăcu. Prefera să nu continue discuția. Această supoziție a împletirii destinelor o înfiora. Poate era o sechelă a fostei ei vieți, când destinul i se despletise atât de brusc încât habar nu avusese ce mai poate face cu partea ei de destin ciufulit. În timp, îl pieptănase frumos, dar rămăsese reticentă la orice încercare de a-l mai împleti cu al altcuiva. Îl păstrase doar pentru ea. Destinul ei era destinul ei și atât. Punct !
　　- Aș vrea, își drese ea glasul, să îi înapoiez hainele prietenei tale, am să ți le dau înainte de plecare, cu rugămintea să îi mulțumești din partea mea.
　　- Ai putea să faci chiar tu asta. Ti-am spus atunci că mi-ar plăcea să îi cunoști într-o zi. Ne întâlnim la club diseară, ai putea veni și tu.
　　- Recunosc că mi-ar plăcea să o cunosc pe...
　　- Lidia. Acesta este numele ei.
　　- Dar pentru mine e dificil să ajung în oraș seara și să mă întorc aici peste noapte.
　　- Dora, cauți scuze. Știi doar că dacă ți-ai dori să vii, ceea ce mie mi-ar face o deosebită plăcere, drumul dus întors nu ar fi o problemă pentru mine.
　　- În curând, izbucni în râs Dora, o să devin o adevărată povară pentru tine.
　　- Nu înțeleg de ce spui asta, Ai fost vreodată o povară pentru cineva?
　　- Îmi place să cred că nu, dar cine știe. Nu-mi place să fac lucruri asupra cărora nu am control complet. Invitația la club ar fi unul din aceste lucruri. Aș fi complet dependentă de acțiunule tale.
　　- Dora, oricând vei dori să te întorci, îmi spui asta și nu mă deranjează să te aduc înapoi. Deși, sper să petreci o seară agreabilă și să vrei să rămâi cât mai mult.
　　- M-ai convins, trebuie să port ceva special pentru o astfel de seară, mărturisesc că nu am experiența nightclubing-ului.
　　- Nu e tocmai un nightclub și sunt ferm convins că vei reuși să alegi ceva care să te pună în valoare. Dacă crezi că dorești altceva, cred că pot rezista unei scurte sesiuni de shopping. Doar să mă anunți în timp util să prindem magazinele deschise.
　　- În regulă, atunci. Cred că am totuși în bagajul meu ceva care ar putea să meargă, zise ea, zâmbindu-i nevinovat. Și-acum ce ai spune să ne alăturăm mamei Rada? Cred că deja a început să se ocupe și de masa de prânz.
　　
　　                      ****
　　
　　Când Alexandru dădu cu ochii de Dora, venind să o ia la ora stabilită, fluieră admirativ. Dora purta o rochie verde smarald, ușor cambrată, fără a fi mulată pe corp, puțin deasupra genunchilor care îi punea în valoare silueta impecabilă și picioarele lungi și subțiri, chestie nou descoperită de Alexandru, care, până atunci o văzuse doar purtând jeansi. Urcându-se în mașină rochia evident se ridică periculos de mult, fără a fi indecentă, doar că, recunoscu el în sinea lui, înghițind în sec, ar fi întins mâna spre unul din genunchii ei rotunzi, atât de sexy conturat prin ciorapul de mătase, dacă nu s-ar fi temut că urma să zboare prin parbriz.
　　- Arăți atât de bine, Dora, spuse el, demarând, că mă tem să te duc la club în seara asta. Vei răvăși mințile tuturor bărbaților de acolo, însoțiți sau nu. Nu vrei, mai degrabă să luăm cina doar noi doi, undeva ?
　　- Ești foarte drăgut Alexandru, mulțumesc, exagerezi ca întotdeauna. Ce ne pasă nouă de bărbații și femeile din jurul nostru, atâta timp cât am decis că petrecem seara asta împreună cu prietenii tăi, care nu cred că îi vor arunca ocheade femeii de care a venit însoțit prietenul lor. Și-apoi și tu arâți impecabil, spuse ea zâmbind admirativ. Nu era doar o afirmație politicoasă de răspuns complimentelor lui. Alexandru chiar arăta bine. Purta o cămașă neagră sport, niște jeanși de aceeași culoare și un sacou gri deschis. Trăsăturile lui erau destinse, părea relaxat și bucuros că Dora nu îi respinsese invitația.
　　Când ajunseseră la club prietenii lui erau deja acolo. Printre ei Marius și Lidia, cei despre care Alexandru îi spusese că sunt mai aproape de inima lui, Se făcură prezentările, se strânseră mâini, se legară conversații. Dorei îi plăcură toți. La un moment dat, fetele o acaparară și declarară că aveau să traverseze la cofetăria din apropiere să se bucure de un răsfăț dulce în vreme ce băieții își savurau băuturile lor. Dora îl privi întrebător pe Alexandru părându-i- se nefirească această separare a lor. Amuzat, Alexandru veni în spatele ei și strângând-o de umeri posesiv și protector în același timp, se aplecă și îi spuse la ureche, în timp ce se simțea cutremurat din creștet până în tălpi de parfumul ei, seducător :
　　- Nu-ți face griji, mă găsești aici. Nu știu cum faci dar nu scapi de testul prăjiturilor, adăugă el, iar ea avu senzația că șoapta fusese urmată de un sărut delicat pe lobul urechii, altfel nu-și explică fiorul pe care îl simți pe neașteptate.
　　
　　                         ****

Până se coc cireșele XXII

　

　Alungă toată această analiză complicată din minte și hotărî că oricum evoluția lucrurilor o va îndreptăți să-și facă propriile alegeri, dacă se puteau numi așa. Răspunse mesajului lui Alexandru, spunându-i că impresia lui despre savoarea micului dejun s-ar fi putut schimba dacă ea ar fi fost cea care l-ar fi pregătit. Răspunsul lui veni imediat :
　　- Cât de prost poți găti două ouă ochiuri ?
　　- Eu știu ce pot, tu riști ?
　　- Apartamentul meu, mâine dimineață, plusă el.
　　- Bucătăria mamei Rada, nu foarte de dimineață, egală ea.
　　- OK, deal ! Mulțumesc pentru invitație voi fi acolo, încheie el.　　
　　
　　                         *****
　　
　　În dimineața următoare Alexandru se trezi cu o stare de spirit bună. Părea vesel și optimist iar fizic se simțea bine, ceea ce îl făcu să alunge din minte gândurile negre legate de senzația de rău pe care o simțise de câteva ori în ultimile săptămâni. Fusese o alarmă falsă, probabil de la alimentație sau de la schimbările de anotimp. I se mai întâmplase. Își zise că nu ar strica totuși ca după plecarea lui Alin să facă o vizită medicului său curant.
　　Se uită la ceas, era aproape 8.30. Dora zisese să nu fie foarte de dimineață, înțelegea de aici că nu era o persoană matinală. După schimbul de mesaje din ziua precedentă, încurajat cumva, câteva ore mai târziu, încercase chiar să o sune, sperând să o convingă să facă ceva împreună, dar avea telefonul închis și hotărî să renunțe, deși se gândise la ea mai toată ziua. Îi lipsea prezența ei. Ar fi vrut ca Dora să devină ceva care să poată fi purtat în permanență cu el. Simțea cum îl încolțește Dorul : De vocea ei, de parfumul ei, de prezența ei. Se îndrăgostea ? Probabil că da, dar era o senzație pe care n-o trăise niciodată în felul acesta, deci era ceva cu adevărat nou pentru el. Nu simțise niciodată că timpul trece așa de greu în așteptarea acelor momente hotărâte să o întâlnească. Și-ar fi reorganizat programul pe întreaga lui existență doar ca să fie în preajma ei. 
　　Habar nu avea de ce simțea toate acestea pentru ea și nu le simțise pentru celelalte femei care se perindaseră prin viața lui. Dora îi dădea sentimentul că oricât i-ar fi oferit din ea, nu ar fi fost niciodată de ajuns sau mai degrabă îi crea că impresia că e doar o infimă parte din ceea ce avea ea de oferit bărbatului care l-ar fi iubit. Reușea cumva să ațâțe în el dorința descoperirii fără a diminua plăcerea celor găsite, odată gustate și experimentate. Și mai erau, simțea el, niște străfunduri ale ființei ei care-i aparțineau cu desăvârșire doar ei și în care ea nu ar fi lăsat niciodată pe cineva să intre, ci doar să-și dorească să fie acolo. Dora era departe de a fi femeia ideală, dar era unică tocmai prin modul ei de a nu se considera mai mult decât celelalte reprezentante ale sexului frumos.
　　Alexandru se smulse din visarea în care căzuse furat de ceea ce devenea clipă după clipă iubirea pe care nu o crezuse niciodată posibilă, și se pregăti de plecare. Nu vroia să întârzie și ar fi vrut să cumpere flori în drumul lui spre casa matușii sale.
　　 Și Dora se trezise destul de devereme, hotărâtă să se implice destul de mult în pregătirea acelui dejun pe care îl promisese. Imediat după ce lansase invitația ca o contracarare a celei făcute de Alexandru, simți că regretă.
　　În primul rând se grăbise. Ar fi trebuit să o întrebe pe mama Rada mai întâi, având în vedere că bucătăria aparținea bătrânei. Apoi nu-i venea în minte ceva interesant de pregătit pentru micul dejun, în afara celor două ouă ochiuri menționate de Alexandru. Habar nu avea de ce, dar intuiția ei o punea în gardă că-și complica și mai ales complica viața unui om care nu avea nevoie de o linie atât de sinuoasă ca a ei. O relație cu Alexandru, fie ea și tranzitorie ca experiență, în așteptarea cireșelor coapte, ce puteau să nu mai aibă același gust anul acesta, ar fi însemnat dezrădăcinarea unui dintre ei. Cineva trebuia să facă un compromis, ca o relație între ei doi să devină funcțională, iar ea nu se vedea prelungindu-și șederea aici, cu atât mai puțin să rămână definitiv.
　　Când o întâlni pe bătrănă și își ceru scuze pentru gafa comisă de a-l invita pe Alexandru la dejun în ziua următoare fără a-i fi cerut permisiunea ei mai întâi, mama Rada zâmbi și spuse :
　　- Poți dormi liniștită, mă ocup eu, oricum nu o sî simtă prea mult gustul mâncării, cred că vine mai degrabă să te vadă, nu să mânânce.
　　- Cum așa, mama Rada, făcu ea pe neștiutoarea, roșind ușor.
　　- Știu că nu îl vezi, dar cred că de observat, ai observat suficient, spuse ea cu înțelepciune.
　　- Cred că dumneata vezi și observi mult mai multe lucruri decât noi doi la un loc. Spune-mi cum vezi situația asta ?
　　- Mi-ești dragă Dora, mi-e drag și Alexandru, dar eu n-o cunosc pe Carla și nu știu dacă doar iubirea unui singur om, în cazul ăsta a lui Alexandru, e suficientă pentru voi amândoi . Uneori da, alteori nu. Tu știi ce ai lăsat în urma ta, și ce vei dori să ți se întâmple. Un singur sfat aș putea să-ți dau : să nu fugi de iubirea pe care o simți tu pentru oricine este aceasta destinată. Ea nu poate fi înlocuită niciodată.
　　- Mulțumesc, mama Rada, am primit atât de multe sfaturi bune și frumoase de la tine. Deci, ce gătim ?
　　- Ceva, și în plus niște pateuri calde, de care o să mă ocup eu mâine dimineață. Tu să-ți pregătești masa în mica ta sufragerie.
　　- Dar aș fi vrut să fii și dumneata prezentă, alături de noi.
　　- Nici vorbă ! Cred că timpul pe care îl petreceți voi doi împreună vă va fi de folos, cum ziceți voi intelectualii, vă va ajuta să vă edificați așteptările și să vă clarificați opțiunile. Nu te uita așa la mine, am auzit la televizor la un talk show, zise ea pentru că văzuse că ochii Dorei se măriseră surprinzător. Eu, cu vorbele mele, spun doar că n-ați crescut degeaba, eu așa sper.
　　Fu o surpriză pentru Alexandru să se bucure de acel dejun doar în prezența Dorei. Venise cu două buchete mari de lalele pentru ea și mama Rada, și arăta foarte bine, reamintindu-i Dorei fugar de parfumul masculin din dormitorul lui. Când trecu pe lângă ea, din nou simți mirosul acela atât de răscolitor pe care îl recunoștea, dar nu îl putea identifica și defini. Alexandru nu se arătă pretențios în privința celor servite la dejun, pentru care Dora nu-și arogă prea multe merite, recunoscând implicarea mamei Rada.
　　- Nu contează, sunt ferm convins că te-ai fi descurcat de minune dacă circumstanțele ar fi impus să pregătești totul singură.
　　- Ești drăguț, nu că ar conta prea mult pentru mine părerea ta în privința abilităților mele în bucătărie. A fost o vreme când am suferit că nu sunt o gospodină excelentă. Apoi, cineva drag mie, m-a încurajat spunându-mi că nu în asta constă valoarea mea, așa că am încă multă încredere în părerea lui.
　　- Acum îmi dau seama că dejunul ăsta ar fi fost și mai interesant dacă ne-am fi gândit să îl transformăm într-un picnic undeva.
　　Da, de ce nu, nu ratez nicio ocazie de a mă bucura de natură, și de data asta aș fi încercat să nu mai fac nicio prostie. Doar că tu, Alexandru, pari să-ți petreci destul de mult timp în preajma mea în detrimentul activităților și oamenilor care făceau parte din viața ta mai înainte.
　　- Îmi place să fiu în preajma ta, deși cred că și mai mult mi-ar plăcea ca tu să fii în preajma mea.
　　Dora râse și mestecând cu lingurița în ceașca cu lapte și cacao zise, încercând să nu-l rănească, dar să spună lucrurilor pe nume :
　　- În structura microcosmosului la care visezi tu, Alexandru, îți va fi foarte greu să stabilești cine în jurul cui se învârte. Pentru că eu nu am găsit încă soarele de care am nevoie, așa că mă mulțumesc doar cu propria-mi axă.
　　

Până se coc cireșele XXI

　　Intrând în dormitor, Alexandru se așeză pe marginea patului. Avusese din nou o ușoară criză de greață și dureri abdominale. Probabil mâncase prea mult la prânz. Întoarse capul și mângâie cu podul palmei perna, care mai păstra încă forma capului Dorei. Se întinse pe o parte și puse capul acolo unde cu nici 24 de ore înainte se odihnise ea. Avu sentimentul că încă mai simte căldura corpului ei și parfumul discret de flori de primăvară. Mama Rada avusese dreptate. Dora nu îl vedea, nu încă. Dar el putea să încerce să o facă să-l simtă prezent. 
　　După discuția din livadă se întorseseră în casă, unde încercaseră din răsputeri să fie niște spectatori atenți. Poate ea reușise. Era mult mai tolerantă decât el. El însă rămâsese absent tot restul serii. Trupul și sufletul lui încă mai colindau printre cireși. Fusese atât de bine să o poată ține în brațe, ar fi luat-o pe sus ca un zmeu aprig. Doar că nu i-ar fi folosit la nimic. Dora fusese destinsă și relaxată în brațele lui, nu-i simțise niciun dram de încordare, tocami pentru că nu îl considera mai mult decât un tovarăș de joacă, de conversație, de povești. Când Dora se întorsese spre el, desfăcându-se din strânsoarea brațelor lui, întrebându-l despre ce dar vorbea, primul lui imbold fusese să o sărute, să o guste ca pe o cireașă coaptă și dulce, dând timpul înainte, dar îi fusese teamă să nu fie respins. L-ar fi durut enorm pentru că știa că dacă ar fi fost refuzat nu ar mai fi existat nicicând o altă șansă de a se afla în preajma ei, rămânând să tânjească dureros după ceva ce nu ar mai fi știut niciodată cum avea să fie. Așa că nu riscase, nu deocamdată.
　　La sfârșitul serii le condusese înapoi la locuința mamei Rada și mai rămăsese o vreme, la o cană de ceai și niște biscuiți de casă. Sporovăiseră despre diverse și fu surprins să constate că mătușa lui, scoasă din contextul celor de o vârstă cu ea, era extrem de diferită în comportament și gândire, dovedindu-se chiar o companie agreabilă. La un moment dat bătrâna schiță un gest de a se retrage, lăsându-i să se bucure în continuare unul de compania celuilalt, dar Dora părea decisă să nu rămână singură cu el, așa că se pregăti de plecare.
　　- A fost o seară frumoasă, spuse el.
　　- Găsești ? Întrebase ea în timp ce îl conducea spre poarta casei.
　　- Da, mătușa mi-a plăcut mult, mai deschisă, mai apropiată decât atunci când se întâlnește cu cei de o vârstă cu ea.
　　- Mătușa ta e o femeie extraordinară care ne asociază pe noi, pe mine, pe tine cu familia fiicei ei din Danemarca, de care îi este tare dor. Se simte sfâșâiată între dorința de a fi cu ei și neputința de a se rupe de aceste meleaguri în care a trăit o viață. Se teme că nu ar putea respira în altă parte.
　　- Tu cum vezi lucrurile ?
　　-S-ar putea să fiu subiectivă, dar, deși în mine nu a crescut ceea ce femeile care nasc numesc instinct matern, eu cred că aș alege să-mi trăiesc restul vieții în preajma lor, oriunde ar fi asta. Probabil că gândesc așa pentru că eu nu voi avea niciodată șansa unei astfel de alegeri.
　　- Convinge-o să plece, cred că poți face asta și ți-ar fi recunoscătoare, dacă va fi bine acolo, adică măcar să încerce temporar.
　　- Eu, Alexandru ? Dacă cineva ar trebui să facă asta, ar trebui să fiți voi, cei care sunteți în preajma ei și cunoașteți sacrificiile pe care le-a făcut și lupta pe care a dus-o, nu eu.
　　- S-a atașat de tine, Dora. E un alt dar al tău, să-i faci pe oameni să te iubească. Va suferi când vei pleca, și cred că nu numai ea, adăugă el privind-o.
　　Dora zâmbi și ridicându-și mâna îi mângâie obrazul, apoi spuse, ușor nedumerită :
　　- Trebuia să vin eu, Alexandru, să înțelegeți ce trebuie făcut cu viețile voastre ?
　　-Poate că da, spuse el, prinzându-i mâna rămasă pe obrazul lui. O duse la gură, așa făcută căuș și plimbându-și buzele peste ea, căutând parcă acel loc din linia vieții scrisă în palma ei, în care ei doi fuseseră sortiți să se întâlnească, depuse un sărut, ca o pecete a unui început despre care nimeni nu știa cât avea să dureze.
　　- Noapte bună, Alexandru, spusese ea, desprinzându-și mâna.
　　- Noapte bună, Dora, spusese el, vădit tulburat de propriul lui gest.
　　
　　                   *****
　　
　　
　　În ziua următoare, deschizându-și telefonul, Dora găsi un mesaj de la Eugen care o întreba, ușor malițios, dacă și-a făcut mai mult de zece prieteni în regiune și dacă poate conta pe ea pentru o partidă de pescuit la sfărșitul lunii iunie. În vreme ce tasta mesajul de răspuns, asigurându-l că agenda ei socială este destul de încărcată și reflectează la ideea de a se muta de tot acolo, primi un alt mesaj de la Alexandru care spunea că micul dejund din dimineața aceea nu mai fusese la fel de gustos ca acela din ziua precedentă, deși tot el îl pregătise.
　　Dora se gândi dacă răspunzându-i ar face o imprudență, făcându-l să creadă că ar fi interesată în vreun fel să mențină legătura cu el.
　　Apoi, își aminti că îi promisese că merge la Sibiu, dintr-o dorință inexplicabilă până atunci, ca și acum, de a-i cunoaște fiul. Știa că îl va plăcea, oricât de mult sau oricât de puțin ar fi moștenit de la tatăl lui. Doar că, dincolo de Alin, ea trebuia să analizeze ce-și dorea Alexandru să se întâmple cu ei doi. El părea sincer, lăsa să se înțeleagă că este interesat de ea, că perioada lui de căutare a ceea ce-și dorea de la femeia de lângă el, se încheiase, găsind o parte destul de mare din așteptările lui îngemănate în ceea ce era ea. Dar, spre deosebire de Alexandru, Dora își încheiase această căutare în Tudor, și era ferm convinsă că și în absența lui, Alexandru nu ar reprezentat o opțiune definitivă, ci doar una tranzitorie. Încercă săs e gândească cum ar fi fost dacă l-ar fi întâlnit înainte de marile ei iubiri. Același rezultat. Nu l-ar fi iubit, pentru că în mecanismul ei intern, el nu era piesa lipsă din functionarea ei pe termen lung. Sau cel puțin așa simțea în clipa aia.
　　Pe de altă parte, nu avea nicio garanție că această euforie a lui Alexandru nu era dora o atracție fizică, o dorință exacerbată de a aduce în patul lui o femeie care nu părea că se lasă amețită nici de farmecele lui, nici de perspectiva de a deveni doamna Preda. Credea că, asemeni tuturor bărbaților care luptă cu toate armele să cucerească o femeie, nu reușesc să mențină cucerirea făcută la mai mult de stadiul de trofeu, un cap împăiat în salonul de vânătoare, deasupra șemineului. Nu cucerirea în sine, făcea dintr-un bărbat eroul unei femei, credea ea, ci capacitatea lui de a o face să creadă că va continua să o vâneze cu același interes ca atunci când s-a aflat pentru prima dată în bătaia puștii lui. Altfel, ea rămâne doar un trofeu, iar el va continua să vâneze alte și alte căprioare.
　　Nu-și dorea să fie trofeul nimănui, cu atât mai puțin al lui Alexandru, un om cu care drumul ei se întâlnise aici și acum și avea să se despartă un ppic mai târziu.
　　Puse în balanța pro faptul că Alexandru poate chiar îi salvase viața. Doar el spusese că reacția ei de recunoștință îl făcuse să se simtă un erou. Să rămână alături de el doar pentru că îi datora viața ar fi fost un sacrificiu inutil. Datora deja unui alt om faptul că trăiește, dar acolo chiar simțise că spiritual nu ar fi putut supraviețui fără vindecarea oferită de el.