Atat de...luna !

Doamne cât era de frumoasă ! Doamne cât era de diafană ! Am simțit că mi se taie răsuflarea aruncându-mi întâmplător ochii pe geam și zărind-o atunci,în clipa aceea nu mai devreme și nici mai târziu, ci la momentul frumuseții ei maxime. M-am simțit mică și infimă și am văzut  cum invidia mușcă dureros și lacom din sufletul meu de femeie care simte că o alta e cu mult mai frumoasă ca ea. Mi-a fost rușine de mine, m-am simțit o Cenusăreasă nedescoperită în veci, căci nu mă puteam compara cu ea. Am "auzit" cum înlemnesc de necaz căci ea era atât de perfectă, atât de...lună ! Era cocoțată în vârful unui copac, prieten de-al meu de ceva vreme, ca într-un baldachin verde ce-i scotea și mai mult în evidență galbenul  ei rotund și strălucitor.
Își îmbrăcase rochia de seară pe care stelele stăluceau cu gust și stătea acolo, maiestuasă ca o prințesă în așteptarea prințului veșnic absent.Vârfurile subțiri ale ramurilor încărcate de frunze îi mângâiau delicat obrazul feței ei cu trăsături atât de fine încât puteai să observi cu ochiul liber umbrele perfecțiunii vălurind pe chipu-i frumos, o frumusețe stranie, nepământeană.
Am rămas o vreme neclintită în fața geamului privind-o așa cum un copil privește o papușă într-o vitrină, dorind să o strângă în brațe, și pentru un moment am simțit că aș putea să o mângâi să îi simt galbenul obrajilor ei bucălați de lună plină.
Poate citindu-mi gândurile, ea, luna și-a ridicat un pic rochia de seară și s-a mișcat  făcându-mi loc în baldachinul de frunze. În mișcarea ei brățările de greieri din jurul gleznelor au început să zornăie ademenitor ca o chemare de trupuri fierbinți în dansul iubirii. Luna și-a însoțit gestul și de o chemare tandră, de un semn făcut discret, numai pentru mine cu mâna ei mică și catifelată pe care luceau candid câteva constelații, bijuterii perfecte pentru o noapte ca asta, noaptea frumuseții ei depline.
Aș fi putut să dau curs chemării ei, să deschid larg fereastra spre miezul nopții, și să pășesc încrezătoare pe o scară de vise cuminți printre frunzele copacului către minunea vie din vârful coroanei lui,un privilegiu paradoxal dăruit acelui copac de a fi încoronat de mândra lună. Un singur pas și m-aș fi așezat, poate alături de ea, așteptănd să-mi dăruiască și mie un pic din grandoarea și splendoarea ei, de lună plină, înveșmântată intr-o noapte cu stele și încălțată cu cer senin.
Dar locul meu nu era lângă ea. Inferioritatea mea m-ar fi prăbușit în golul dintre cer și copac fără ca măcar să îmi dau seama ca am căzut din Înalt, ci doar constatând liniștit în zorii zilei  că nu mai exist...alături de lună, în oglinda pământului tânăr.
Și m-am înfricoșat de zborul meu spre baldachin, de prăbușire superioară la stadiul de om, aspirând să devină...lună. Am făcut o plecăciune mută în fața frumuseții ei și, llipindu-mi buzele de sticla încinsă de la canicula de peste zi, am depus un sărut cast pe mijlocul ei, și i-am simțit parfumul ei de lună vie și aroma dulce de noapte caldă liniștită cu gust mentolat de zori de zi. Apoi am adormit !