Chiar vrei să fii acolo?

　　　Un apel telefonic de la un număr necunoscut, o înșiruire aparent inofensivă pentru mine care curajoasă glisez încrezătoare pe ecranul telefonului și rostesc un alo calm și curios în a identifica din voce identitatea interlocutorului meu. Vocea doamnei de la celălalt capăt, fără să se recomande, convinsă fiind că a nimerit bine, mă anunță calm și firesc.
　　　" Acum m-a anunțat N.... o aduce la capela din spatele Spitalului Militar". Primele câteva secunde rămân suspendate în neant agățate de inima mea, gata să se prăvălească în abisul spaimei. Nu cred că pot reda în cuvinte ce am simțit în timp ce ascultam paralizată detaliile acelei prezumtive înmormântări, apoi cerul ăla prăvălit în capul meu se ridică împreună cu ceața nelămuririi și pricep că este o greșeală, o cifră tastată aiurea care direcționase apelul spre mine, cea nerăbdătoare de ceremonia unei noi înmormântări. Ulterior, reflectând la cele întâmplate m-am gândit că ar trebui să mă bată Dumnezeu pentru sentimentul de ușurare că nu era "moarta mea".Reculeasă, explic doamnei că este o greșeală, dumneaei chitită pe anunțat nu-i arde de scuze și închide spontan. Reușesc să așez telefonul pe măsuța din fața mea și să îmi recompun înfățișarea normală, dar din nou sună telefonul, același număr. Răspund hotărâtă să o ajut pe d-nă să tasteze corect numărul dorit. Glisez, spun alo, și doamna o ia de la capăt în aceeași notă calmă și firească, până când o întrerup și îi spun din nou că este o greșeală. Pentru a doua oara doamna închide brusc, căci nu are vreme de pierdut să se lămurească. A treia oară nu mă mai deranjez să răspund, dar totodată îmi dau seama că m-a deranjat ceva, poate nejustificat, în toată această experiență, probabil banală și neinteresantă pentru mulți dintre noi. 
　　　M-a deranjat firescul și normalul cu care chemăm la spectacolul morții, atunci când durerea pierderii eroului respectiv nu ni se înfige în suflet și în carne. M-a deranjat vocea calmă și egală, similară unei invitații la teatru sau la film. Din vocea aceea eu nu am simțit regretul unei dispariții, ci dorința de a fi prezentă acolo la tragerea cortinei, ca ieșire în societate. Un fel de "ne vedem acolo să nu întârzii"
　　　Și m-am revoltat pe alcătuirea lumii asteia care face din durerea unora prilej de divertisment emoțional pentru alții, unul egoist când privești pasiv cum unii s-ar vrea plecați dincolo, iar tu te uiți ca la o scenă de teatru despre care vei povesti mai târziu prietenilor. Experiența mi-a scos în cale vreo două cazuri de persoane care s-au amuzat copios pe la toate slujbele de pomenire pe seama unuia sau altuia în biserica în care pătrunseseră cu evlavie. Atitudinea lor m-a făcut să îmi simt durerea călcată în picioare și să simt că nu meritau să se roage pentru sufletul celui plecat, dacă cumva le-a dat prin cap să o facă.
　　　Poate mulți vor spune că exagerez, ca sunt intransigentă și nu accept firescul morții ca parte din viață.
　　　Poate ! Sau poate mă gândesc că noi oamenii, ar trebui să înțelegem că nu numărul mare de participanți contează la astfel de evenimente, ci dorința noastră de a fi acolo, nu obligația nu " joiningul de club". Dacă nu te doare dispariția aia, dacă nu ai un ultim omagiu de adus, de ce nu te uiți tu frumos la televizor, de ce nu citești tu o carte, de ce nu o inviți tu pe vecina ta la o cafea? De ce să încurci tu cu nepăsarea ta, drumul durerii celorlalți?