Alteori, când mă trezesc din greșeală într-un ungher blocat simt cum panica mă cuprinde și regret oportunitatea ratată în vremea când ieșirea se afla în fața mea limpede și clară. Să se numească nehotărâre? Să fie poate teama de a abandona o stare, deși dureroasă totuși familiară, pentru un necunoscut tentant dar nesigur, care ar putea să îmi aducă mai multă nefericire decât ceea ce stiu?
Viața mea a continuat și a va continua fără îndoială. La începutul acestei experiențe într-o târâre spasmodică,mai ales atunci când simțeam o acută stare de sufocare în existența mea altfel de cum aș fi vrut-o eu. În acele momente îmi doream să evadez și în nebunia mea aveam lungi dialoguri cu mine însămi în încercarea de a mă înțelege și a de a mă accepta.
- Deschide, vreau sa ies! Strig cu înfrigurare zgâlțâind o ușă care se încăpățânează să rămână închisă și adresându-mă unei prezențe necunoscute dar bănuite dincolo de ea, prezență ce îmi îngrădește accesul spre un alt spațiu pe care mi-l doresc cu ardoare.
- De ce ?, se aude o întrebare seacă și aridă fără urmă de înțelegere pentru încătușarea mea.
- Pentru că nu mai pot sta aici, pentru că vreau să respir altceva.
- Aerul este peste tot la fel, nu vei simți diferența, nu asta vrei tu, îmi atrage atenția vocea.
- Trebuie să simt eu asta, cine ești tu, și ce-ți dă dreptul să ma ții închisă undeva unde nu mă mai regăsesc.
- Eu sunt tu si nimic altceva. Eu sunt propriile tale limite, propria ta închistare, sunt refuzul tău de a vedea....Când ai să înțelegi asta, vei simți ca nu există nicio ușa închisă pentru tine sau pentru oricine altcineva.
Alteori în asa numitele crize de optimism îmi încurajam interiorul meu, convinsă ca pot accepta și trăi cu durerea aceea.
De ce sa tipi de durere, când poți să zâmbești mulțumit(ă) că ea există în sufletul tău,bucurându-te că este singurul lucru care iți aparține cu adevărat, și pe care nimeni nu va voi sa ți-l ia pentru că nu va ști ce să facă cu ea și nici nu-i va fi de folos ca să te învingă mai târziu.
De ce sa-ti urli nefericirea cand poti sa pretinzi ca ea, fericirea e peste tot in jurul tau. In lucrurile marunte pe care le faci ca sa-ti demonstrezi ca esti viu, in flori, in fluturi, in privirea trecatorilor grabiti spre niciunde.
De ce sa vrei sa dispari cand poti sa astepti un maine etern, traind un azi unic de care iti vei aminti ca de un ieri povestit.
De ce sa vrei sa schimbi lumea cand ea e asa cu un motiv nestiut de tine, biet muritor in goana nebuna dupa acel ceva intotdeauna ravnit dar niciodata gasit.
Stai calm și visează, trăiește. și în vis vei simți o sete nebuna de viata reală și-o foame normală de dor neîmplinit.
Recunosc însă că la un moment dat am simțit epuizarea .Am obosit să mă doară fără să pot alina măcar un moment cele ce simt. Am obosit să aștept ca timpul să treacă cu promisiunea deșartă că el va începe să vindece o suferință ce a devenit parte din existența mea, zi de zi, ca și cum aș duce pe umeri o povară apăsătoare și grea. Am obosit să pretind că am înteles un destin care a hotărât altcumva față de cum mi-am dorit eu, și că nu puteam face nimic (oare ?)să dau un alt curs întâmplărilor.
Mi-e somn "de odihna", de odihna aceea ca un balsam care-ți inundă sufletul, care-ți leagănă trupul și din care ai vrea să nu te mai trezești niciodată, pentru că ea te transportă într-o altă dimensiune în care te regăsești pe deplin.
Vreau sa "dorm" o ora, o zi, un an, un veac, o eternitate, atât cât va fi nevoie să respir liniștea de care mi-e dor, ca de o iubire pierdută mult prea devreme.
Vreau o călătorie, poate fără sfârșit, către acel loc, acum neștiut, în care să simt că am ajuns acasă, oriunde ar fi el în mintea mea încă nerătăcită ,dar obtuză la ideea de "viața merge mai departe"- acea sintagma stereotipă care nu înseamnă nimic pentru cel care știe ca vieții nu drumul îi lipsește ci călăuza.
Treptat unele lucruri s-au așezat în viața și sufletul meu odată cu trecerea timpului, cu efortul făcut de mine și de oamenii din jurul meu, și de ce nu, odată cu venirea primăverii despre care se spune că trezește absolut toul la viață, am început să mă simt dornică de verde. Mi-era dor de verde, mi-era dor de viața din el. Voiam să fiu verde să mă aștern peste tot ce e viu, să mângâi cu bunătatea din spatele setei de viața tot ce e trist, întunecat și uscat.
Să umplu lumea de verde și de energia ce se degajă din aceasta culoare perfectă, să uit de ușile încuiate din cămările sufletului meu, să sparg barierele invizibile care îmi impiedica expansiunea sufletească.
Tânjeam sa fiu verdele crud, sau verdele pal, verdele sevă sau verdele fruct, orice nuanță de verde , important era să arăt că încă mai pot să trăiesc viu.
Încet în mintea și sufletul meu s-au instalat momente din ce în ce mai lungi de liniște, așa numita acalmie dinaintea unei alte furtuni.
Mi se parea atunci că una dintre cele mai rapide căi de vindecare a unei traume de natura sufletească este să o izolezi, să o inchizi undeva, în cea mai ascunsă cameră din inima ta, și să te prefaci că ea nu există. Am făcut lucrul acesta, am încuiat acea durere cu tot cu amintiri si m-am prefăcut că nu am trăit niciodata experienta respectivă. La început lucrurile păreau să funcționeze, începusem să zâmbesc, să gandesc pozitiv, să fug de trecut. Apoi mi s-a facut dor și am început să dau târcoale ușii respective, descuind-o din când în când și petrecând clipe întregi în prag, îmbrățisănd cu privirea pierderea lui. Atunci am realizat ca m-am intors de unde am plecat, poate mai nesigură decât înainte în privința șanselor mele de revenire la o stare inițială pe care abia mi-o amintesc, dar cu certitudinea dobândită ca nu poti trai fugind de trecutul tău. El exista si trebuie lasat liber ca sa poata fi acceptat si iertat, asemeni unui râu involburat caruia ii pui inutil diguri. El nu se va linisti pana nu va matura din calea lui tot ce nu ar trebui sa fie acolo. Si l-am lasat din nou să măture tot, să curețe ce se cerea curățat.. Suferința s-a aratat din nou, o obisnuită a casei mele interioare.
Și astăzi te doare ? M-a întrebat ea într-una din vizitele ei, asezându-se cuminte pe genunchii mei si tinându-mă strâns de teama ca aș putea să o îndepărtez.
- Nu, astăzi nu , i-am răspuns zâmbind și imbrătișand-o așa cum, dacă aș fi fost mamă, mi-aș fi îmbrățișat un copil neastâmpărat care mă supără uneori.
- De ce nu ma lași să stau lângă tine? , continuă ea zgândarind-mi durerea în speranța câtorva lacrimi pe care să le soarbă însetată.
- Ba nu, dimpotrivă, m-am hotărât să te accept, să faci parte din ființa mea. Să facem un pact. Iți dau ție jumătate din inima mea să o pustiești cât dorești, dar lasă-mi cealaltă jumătate, pentru că în dimineața asta am găsit ascunse într-un colț izolat din ea câteva semințe. Aș vrea să le sădesc cât mai este încă primăvară.
M-a privit cu respect și și-a rezemat povara de pieptul meu, iar eu am înconjurat-o cu brațele, înțelegând dintr-o dată ca de-acum încolo nu o eliberare de suferință trebuia să caut ci o viață alături de ea, în cealaltă jumătate din inima mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu