Tu ești...viața mea !

　　- Ghicește-mi în palmă, îmi spuse el, întinzându-mi mâna, încrezător, tânjind să afle ziua când buzele mele vor rosti din nou ,, te iubesc,,, sau poate doar își dorea să mă mai simtă mângâindu-l încă o dată. Avea palmele mici, moi și catifelate, în care te-ai fi abandonat de-a pururi, căutând linia vieții, doar ca să devii o parte din ea, preț de nenumărate existențe, fără să simți că ai obosit trăindu-le.
　　_ - Ce rost are să afli ceea ce nu poți împiedica, ești mai încrezător când nu știi ce urmează, am răspuns eu, așezându-mă pe marginea firului de apă ce șiroia la picioarele noastre, de undeva de dincolo de noi doi și trecând mai departe de sfârșitul nostru împreună.
　　- Ai mai fost aici ?, întrebă el nedumerit, nu te-am mai văzut niciodată.
　　- Pentru că cea mai mare temere a ta este legată de altă dată, te temi de promisiuni, făgăduințe și jurăminte, și nu ții minte nimic din ceea ce trece de ultima dată.
　　- Și totuși ce faci aici ?, insistă el, ca un proprietar de suflet invadat de o iubire nedorită.
　　- Mă aștept pe mine, am răspuns eu, zâmbind nostalgică după sinele care întârzia să apară. Dar tu ?, l-am întrebat eu, iscodindu-i privirea aceea în care mă scăldasem lacomă clipe întregi fără să mă tem că m-aș îneca în iubire.
　　-Cred că m-am rătăcit de mine, răspunse el sincer și trist.
　　- Nu-ți face griji, o să te găsești într-o zi, mult prea târziu însă ca să mai ajungi undeva.
　　-Atunci, să aștept sau să mă caut ?
　　- Nu știu, nu aștepta prea mult și nu căuta prea departe, i-am răspuns eu, ridicându-mă. Rămâi cu bine, eu am venit, acum pot pleca, mă grăbesc undeva.
　　- Stai, nu pleca, nu mi-ai ghicit...
　　- Nu am cum, tu ești...viața mea !
　　 

Luna din palmă

Am tăiat curioasă o felie de lună

Din rotundul ei mare și galben și plin,

Am venit să te aștept, ținând-o în mână,

Să gustăm împreună din astrul divin.

Ai ajuns prea târziu când ea se stinsese,

Iar eu adromisem cu luna în mână,

Ai gustat o frântură din ce-mi rămâsese,

Mi-ai șoptit abătut că luna nu-i bună.

Mi-ai întins precaut o bucată de zori

Pe care-o furasei în grabă din cer,

Ținând-o ascunsă, cuprins de fiori,

Să nu fiu zărită și astfel să pier.

Am mâncat împreună bucata de zori,

Scurtând c-o secundă căderea de rouă,

Iar ce-a mai rămas ai ascuns-o prin nori

Să nu se cunoască în ziua cea nouă.

M-am trezit rază în plin răsărit,

Cu luna în palmă, apusă și rece,

Firească dovadă că fructul oprit

        Va fi gustat iară când ziua va trece. 

Tăcere

Te-am găsit așezat pe un morman din tăcerea,
Din care ascuțeai unul câte unul cuvintele crude.
Auzeam cum sar din ele așchii perfide
Din vorbele nerostite, gânduri amuțite pe loc.

În curând sufletul meu s-a umplut de tăcere,
Ca o mare adâncă și fără de sfârșit,
În care a trebuit să mă scufund,
În timp ce tu vâsleai nepăsător, depărtându-te.

Acolo, în adâncuri, m-aștepta cu mirare,
Cea din umă clipă rămasă între noi,
Ca o epavă nedorită dintr-o iubire ucisă
Din teama c-ar fi devenit mult prea mult.

Din când în când valurile sparg tăcerea,
Și până la suprafață ajunge strigătul ei,
De iubire ucisă și înecată în adâncuri,
În căutarea răzbunătoare a ucigașului ei.

Te va găsi într-o zi plutind în derivă,
În căutarea tocmai a acelei tăceri,
Cu care ai ucis mai demult, mult prea devreme
Cea din urmă iubire din vața-mi de om.

Derivă

　　Azi sufletul ți-e o furtună,
　　Și nici nu vezi unde te mână,
　　În jurul tău totu-i derivă
　　Și orice drum ți-e împotrivă.
　　
　　Habar nu ai unde ai greșit.
　　Și pentru ce ai de plătit,
　　Ai vrea o viață liniștită,
　　Dar unora n-a fost sortită.
　　
　　Azi totul pare o povară,
　　Iar soarta ta pare amară,
　　Ți-e sufletul un val de silă,
　　Îți vrei doar locul nu și milă.
　　

Frica de iubire

Azi mi se face teamă de iubire,
Ca de-un război ce sigur l-am pierdut,
Când m-am luptat cu dorul din simțire,
Ce m-a învins, deși n-m vrut.

Azi mi se face teamă să-ți vorbesc,
Ca de un strigăt într-o lume mută,
Când orice gând am să rostesc
Va fi ucis de inima-ți redută.

Azi îmi e frică chiar să te ating,
Ca pe un rug de patimă arzândă,
Pe care ți-ai dori tacit să-l sting,
Și să devin cenușa-i fumegândă.

Azi îmi e frică iarăși de iubire,
Ca de-un război ce nici nu a început,
Dar recunosc că lupta-ți din privire,
Mi-arată trist că totuși l-am pierdut.

Între noi doi

Atâția oameni trec printre noi doi,
În goana lor spre înc-un nicăieri,
Unii sunt plini, alții sunt goi, 
Și-n urma lor tot mai miroase a ieri.

Atâtea vieți prin ochii noștri trec,
Și atâtea vise par că ne-mpresoară,
Între noi doi atâtea drame se petrec,
Și-atât de mult începe să ne doară.

Atâta timp se așterne între noi doi,
Ninsoarea lui ne-acoperă cu vreme,
Și nimeni n-o mai cere înapoi,
În resemnarea unei morți eterne.

Atâtea sunt de spus între noi doi,
Dar încetăm curând să mai vorbim,
Lăsăm tăcerea să se nască-n noi,
Și fără vorbe tot mai mult mrim.