Până se coc cireșele

1. Destul pentru o zi

　　Dora își lipi nasul de sticla rece de la fereastra compartimentului în care se afla, într-o încercare neverosimilă de a calma primele junghiuri ale unei migrene ce stătea să îi cuprindă tâmplele și fruntea. Închise ochii și încercă să deruleze în mintea ei filmul peisajului montan pe care îl străbătuse în cele câteva ore de călătorie, netulburată de niciun alt pasager care să intre, să fie părtaș alături de ea la frumusețile naturii : versanți împăduriți, pârâuri și minicascade prăvălindu-se de pe crestele munților într-un vuiet jeluitor.
　　Respiră adânc, cu ochii închiși, umplându-și plămânii cu verdele acela, ca o sevă, dădătoare de viață, ca o renaștere, nu doar a naturii, ci a vieții însăși, pe care o simțea palpitându-i în vene, sub pielea subțire.
　　Mai respiră o dată, la fel de adânc, simțind cum mirosul de cetină și muguri de pini o inundă din plin, deschise ochii și își privi ceasul. Se gândi că în maxim o jumătate de oră ar trebui să ajungă la destinație. Destinația finală ? Nu ! Spera că doar una tranzitorie și momentană pe care o alesese ca etapă în vindecarea ei de trecut... Izbucni în râs. Dacă i-ar fi citit cineva rândurile ar fi fost nedumerit de dramatismul pe care îl punea, involuntar, în acest trecut, făcând-o să pară o eroină de tragedie nefondată. Trecutul ei...ce mai trecut !
　　Șuieratul trenului o scoase din visare și o reancoră în realitatea ce presupunea să se ridice în picioare, să își ia valiza și să coboare înainte ca trenul să se repună în mișcare. Întotdeauna lucrurile acestea care trebuiau făcute contra cronometru, fără întârziere o speriau și o stresau, încerca să le anticipeze cu mult înainte ca ele să se întâmple, repetându-le etapizat...până când un impediment neluat în calcul inițial instala panica...dacă nu va putea deschide ușa vagonului ?
　　
　　 *****
　　
　　Își reaminti brusc de un episod din perioada studenției când călătorea spre casă împreună cu iubitul ei, și pentru că el știa (cât de multe știa despre ea), că e nevoie de instruire temeinică pentru momentul coborârii din trenul care, accelerat fiind, nu staționa mai mult de un minut în acel nod feroviar îi spusese :
　　- Trebuie să ne grăbim, eu am să deschid ușa, se deschide greu, să fie pregătită. Când trenul încetinește încearcă să sări ca să îl putem prinde pe celălalt, da ? 
　　Clipise din ochi în semn că a înțeles, repetând în mintea ei ce avea de făcut, sperând să se miște repede, să nu întârzie. El deschisese ușa și așteptau încetinirea trenului. Doar că, firesc, impedimentul ce încurcă lucrurile se produsese și atunci, trenul frână ușor, ea crezuse că urmează să oprească și, pe neașteptate, sărise.
　　Ce mai aventură fusese ! Se rostogolise împreună cu geanta de voiaj, plină cu haine, cărți și lenjerie și sfârșise culcată pe spate cu geanta sub cap, și cu privirea ațintită în sus, râzând isteric și întrebându-se dacă albastrul de deasupra ei era al cerului văzut de un om viu sau de unul deja mort în drum către el.
　　Liniștea se sparse și după zgomotul pe care începea să îl perceapă în jurul ei își dădu seama că trăiește. Apoi văzu capul iubitului ei aplecat deasupra și zâmbi, ce mai putea face...era bine, întreagă, doar cu coatele și genunchii sever avariate.
　　 
　　
　　 *****
　　
　　 Zâmbi și acum, în timp ce cobora din tren, cu valiza într-o mână și rucsacul în alta, gândindu-se că poate ar fi trebuit să înțeleagă atunci, că un om care vine să vadă dacă mai trăiești, după ce te-a instruit cum să sări din tren, el coborând abia când acesta oprește, nu prea era un om pe care te puteai baza... Poate !
　　Lăsă valiza jos pe peron și privi în sus la literele ce alcătuiau numele localității în care tocmai coborâse : Fânuri. Un mic sat muntenesc, aflat pe calea ferată, în care trenurile, cel puțin unele din ele, încă mai opreau în drumul lor spre nordul țării. Spera să fi făcut o alegere corectă, la recomandarea unui prieten, ce avea niște rude mai îndepărtate în acest sat, și care o ajutase prin intermediul lor să o găsească pe mama Rada, bătrâna ce fusese de acord să îi închirieze pentru o vreme o părticică din casa ei, mai exact două camere și acces la bucătărie. Pentru o vreme...
　　Ridică valiza, după ce în prealabil își agățase rucsacul de un umăr, și porni la drum pe ulița principală, încercând pe cât posibil să ocolească micile ochiuri de apă, formate de la o ploaie, probabil recentă, gândindu-se cum își va murdări valiza, când, obosind, va trebui să o lase jos, ca să-și tragă răsuflarea. Bănuia că avea ceva de mers. I se spusese să meargă pe strada principală, până în centrul satului și acolo, să intre la magazinul sătesc și să întrebe de femeia respectivă pe care toată lumea o știa de mama Rada. Sigur cineva o va îndruma către casa acesteia. Habar nu avea cât mai era de mers, dar nu se grăbea, căci avea tot timpul din lume, iar ziua era frumoasă și caldă, numai bună pentru o plimbare printr-un sat pitoresc de munte, cu căsute îngrijite și caiși abia înfloriți, deși era jumătatea lunii aprilie.
　　Fuseseră atâtea primăveri în care nu văzuse cum înfloresc copacii, nu auzise cum cântă păsările, și nu simțise cum răsare și înverzește firul de iarbă, încât, acum, când în sfârșit vedea, simțea, auzea, sau cel puțin se lupta să o facă, i se părea că să redescoperi că trăiești, că ești un organism viu, era o minune, un miracol, poate la fel de important ca acela al nașterii, în cazul ei al renașterii. Își dorea asta atât de mult.
　　Furată de gânduri, nu-și dădu seama că era cât pe ce să treacă de acel magazin sătesc. Se opri, lăsă valiza jos și privi în jur. Era o clădire galbenă, poate mult prea galbenă pentru anotimpul ăla, ca un lan de grâu copt ce sclipea la soare, cu o ușă cărămizie care tocmai se deschisese pentru a lăsa să iasă doi puști, râzând și ținând în mână niște pungi cu chips-uri și doze de cola. Bun ! Cel puțin nu voi muri de foame sau de sete pe aceste meleaguri, își zise Dora, zâmbind, și ridicând valiza se îndreptă spre intrare. Cei doi puști, o salutară respectuoși și se uitară lung la ea, ca și cum ar fi vrut să o descoasă să afle cine era și ce căuta pe la ei. Le răspunse la salut cu o ușoară înclinare a capului și un zâmbet prietenos, și apăsând clanța deschise ușa și o împinse cu toată puterea. O altă sursă de stres de-a lungul existenței sale fuseseră ușile, întotdeauna prea mari și prea grele pentru mâinile ei.