- Pentru că nu mai sunt tractoare decât în poze și la muzeu? Mă refeream de fapt la profesia ta, nu te asociam cu un medic. Ți-am zis, credeam că ești inginer. Te gândești vreodată să te întorci, întrebă ea, gândindu-se că, deși probabil din alte motive, și el simțise nevoia să iasă dintr-un mod de viață și să-și construiască un altul.
- Cum se spune, niciodată să nu spui niciodată. Cine știe ! Unii dintre apropiații mei nu mi-au înțeles decizia. Construisem o viață acolo, apoi dintr-o dată nu m-am mai regăsit în ceea ce făceam și ce eram. Prea multă rutină, prea mult obișnuit și poate, prea mult program fix. Mă simțeam ca o mașinărie programată să facă aceleași lucruri zi de zi. Am funcționat așa ani de zile, dar când m-am deșteptat nimic nu m-a mai putut opri. Simțeam că interiorul meu se stinge puțin câte puțin.
- Te înțeleg și îți apreciez curajul de a te rupe și a o lua de la capăt altundeva, în loc să-ți plângi de milă sau să te resemnezi. Cred că toți trecem de-a lungul vieții prin experiențe care ne duc înspre altfel de decizii limită: începerea unei noi vieți lăsând totul în urmă. Din păcate însă, nu foarte mulți au șansa să o și facă, depinde foarte mult și de circumstanțe.
-La ce te referi când spui circumstanțe, aprofundă Alexandru.
- La cât de mult lași în urmă. Oameni, bunuri materiale, viața ta până la urmă.
- În cazul meu încheiasem deja o relație, cea mai importantă din viața mea, și atunci nu aveam pe cine lăsa în urmă, iar proprietățile materiale nu pot ține niciodată pe loc un suflet dornic de altceva.
- Da, știu. Când suletul (tău) nu mai are noțiunea de acasă într-un animit loc, închizi în urma ta o ușă, fără să-ți pese, cu mâinile în buzunare, doar că să poți respira, spuse Dora, iar Alexandru putu din nou să vadă acea umbră de tristețe care îi apărea pe față atunci când se raporta la propriul trecut. Nu știuse niciodată că tristețea putea să înobileze atât de mult trăsăturile unui om, să îi dea demnitate și putere. Era în Dora un amestec paradoxal de vulnerabilitate și forță. Părea atât de delicată că nu te-ai fi gândit niciodată să îi faci rău, că te-ai fi oferit necondiționat să o ajuți să depășească orice situație, doar că la primul pas înspre ea constatai că nu așteaptă, de fapt, ajutorul nimănui, și că are suficientă putere interioară să înfrângă orice. Amândoi tăceau, captivi în propriile amintiri, poate încercând să găsească puncte comune, vindecarea de cicatricile trecutului.
- Gătești ? Întrebă deodată Dora, smulgându-se din ghearele acelor amintiri.
- Eu ? Zise Alexandru, parcă fiindu-i greu să se reașeze, să se perceapă ca interlocutor al ei.
Dora izbucni în râs. Da ! Nepotrivită întrebare într-adevăr, prefă-te că nu ai auzit. A sunat ca naiba, ca o formă eufemistică de a întreba : Dormi singur ? Pentru că fața lui Alexandru se lungea și mai mult, Dora adăugă repede :
- Înainte să crezi că intenționez să mă mut la tine, trebuie să îți spun motivul pentru care am întrebat, ajungând la cea de-a doua etapă a treburilor mele în oraș. Eu nu excelez la gătit, mama Rada a observat foarte curând asta și a gătit ea și pentru mine. Aș vrea să îi fac niște cumpărături, am rugat-o să-mi dea o listă, dar pentru că inițial veneam cu microbuzul a refuzat, spunând că merge la sfârșit de săptămână cu niște vecini. Acum, pentru că tu ești cu mașina, aș vrea să -i fac niște provizii, dar recunosc că habar nu am ce, mai ales că nu cunosc specificul bucătăriei din zona voastră, deși mâncarea a fost de fiecare dată delicioasă. Mă gândeam că dacă gătești cam știi ce trebuie într-o gospodărie. Cred că ești mai relaxat acum, încheie Dora.
Alexandru părea dat jos dintr-un carusel de mare viteză. Smulsă din amintirile ei de maxim trei minute, Dora i se părea o altă femeie, dezinvoltă, haioasă, spontană, sociabilă, copilăroasă, dar nu mai puțin atrăgătoare decât cu zece minute în urmă. Doar că ușurința cu care trecuse de la o stare la alta îl lăsase perplex. Dacă Dora ar fi fost o femeie fericită, nemăcinată de povara unei dureri misterioase, viața în preajma ei ar fi fost ca o zi cu cer senin, frumoasă și caldă. Dora știa, putea să fie seducătoare, insinuantă și provocatoare. Se gândi la afirmația ei înainte să crezi că intenționez să mă mut la tine și zâmbi zicându-și : Chiar, ce - ar fi ? Se abținu însă să își rostească gândurile cu voce tare. În mod sigur Dora ar fi găsit gluma lui mult prea îndrăzneață. În loc de asta rosti :
- Ok, Dora. Nu sunt un bucătar iscusit, așa cum sunt convins că nici tu nu mori de foame de una singură, așa că eu cred că împreună putem alcătui un coș de cumpărături sănătos. Va fi o experiență interesantă, mai ales pentru mine. E ceva vreme de când nu am mai făcut cumpărături împreună cu o femeie. Sper să-mi amintesc care-i procedura, zâmbi el, făcându-i semn ospătăriței să aducă nota.
- Nu mergi la cumpărături cu prietena ta, îi scăpă Dorei fără să vrea, regretând imediat întrebarea, care contrazicea principiile ei de a nu cere informații fără să ofere. Alexandru ridică întrebător o sprânceană pregătindu-se să răspundă, dar Dora i-o luă înainte și spuse :
- Iartă-mă a fost o indiscreție, mi-am amintit doar entuziasmul mătușii tale legat de noua ta prietenă, de aceea... Iartă-mă, nu trebuie să-mi răspunzi nimic.
- De ce ? Ar însemna să fii nevoită să vorbești și tu despre omul din viața ta, dacă el există, atacă Alexandru.
Dora se înroși și lăsă capul în jos. Avea dreptate. Cinstit, deconspirarea vieții lui personale ar fi aruncat zarurile în dreptul ei, ori ea nu venise aici ca să povestească despre ea și despre iubirile ei. Simți un nod în gât și o lacrimă în colțul ochiului. Chelnerița aduse nota și o lăsă pe marginea mesei retrăgându-se. Dora întinse mâna către ea spunând :
- Aș vrea să îmi dai voie să plătesc eu, căci invitația la cafea a fost ideea mea. Atinse nota de plătă, fără să-și ridice privirea.
În același timp simți mâna lui Alexandru, caldă și umedă peste mâna ei. Își ridică timidă ochii și simți cum lacrima i se rostogolește firavă pe obraz și întâlni privirea lui empatică și înțelegătoare, nefirească poate pentru un om care nu știa nimic despre ea.
- Sunt un zevzec Dora, iartă-mă, dă-mi voie măcar să mă port ca un domn, plătesc eu, zise el și delicat lua nota de plată din mâna ei. Apoi o ajută să se ridice de la masă, lua geanta cu laptopul și îi făcu loc să treacă către ieșire.
- Vino, spuse el când ieșiră.Știu un supermarket la ieșirea din oraș. O să găsim acolo toate cele necesare, spuse el încercând să depășească criza iscată în cafenea. O vroia înapoi pe Dora, cea de dinainte de acea încleștare stupidă. Simțea că greșise. Din dorința de a și-o apropia mai repede, sărise peste niște pași importanți. Ea avea dreptate, lucrurile sunt mai simple atunci când celălalt interlocutor oferă singur informațiile de care ai nevoie. Întrebările primite pe nepregătite te fac să te simți atacat și să ridici garda, apărându-ți sufletul de o invazie nedorită. Doar că aici, deși Dora deținea o informație, nu el o furnizase, nu el fusese cel care spusese : Am o prietenă .
Se urcară în mașină în tăcere fiecare prins în gândurile și frământările lui.
-Deci, ce punem în coșul de cumpărături, întrebă Dora într-un târziu, schitând un surâs pe care Alexandru se repezi să îl înhate ca un semn că Dora se recupera, cu aceeși bucurie cu care întâmpini prima rază de soare care apare după niște zile mohorâte cu cer plumburiu.
-Orice ne amintim că am folosit vreodată ca să gătim, spuse Alexandru, zâmbind și el.
- În cazul ăsta mama Rada n-o să poată folosi nimic, replică Dora și amândoi izbucniră în râs.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu