Dora simți o ușoară senzație de frig. Deschise ochii, răsucindu-se pe o parte. Până la urmă, citind, adormise aproape fără să-și dea seama. Un nor acoperise soarele deasupra ei și de aceea simțise răcoarea și se trezise. Se ridică și își întinse brațele în sus și apoi se mișcă din loc bătând din picioare ca să-și pună sângele în mișcare. Se uită la ceas. Era aproape 13.30. Își luă rucsacul, scoase unul din sandvișuri și îl mâncă în timp ce căuta indicatorul ce arăta traseul către cascadă. Marcajul indica un traseu de dificultate medie, cascada aflându-se la 2 ore de mers. I se păru mult și trebuia să ia în calcul și întoarcerea, plus încă o oră cât făcuse până aici. Adăugă factorul oboseală, faptul că era singură pe un drum necunoscut. Dădu să se întoarcă, apoi se răzgândi din nou. Ok, nu avea să meargă până la cascadă, dar măcar o porțiune din traseu putea să încerce, măcar ca să vadă ca dificultate, poate, dacă nu era foarte greu, avea să vină cu micii ei prieteni într-o altă zi. Pasiunea ei pentru drumeție câștigase. Nu putea rezista tentației. Marcajul era destul de ușor de urmărit, fiind clar și vizibil. Îi plăcea, nu era foarte abrupt, dar nu era nici genul acela de urcuș de deal obositor care nu-i plăcuse niciodată. Își propuse să nu meragă mai mult de o jumătate de oră, după care să se întoarcă pe același drum, respectând traseul retur. Încercă să fie foarte atentă la drum, să nu calce strâmb sau să alunece, să-și luxeze vreun picior. Făcu pauze dese, odihnindu-se și bucurându-se de liniște. Traseul părea destul de bine definit și bănui că într-o altă perioadă a anului era suficient de practicat de turiști. Acum îmsă nu se zărea nimeni.
La un moment dat decise că e momentul să se întoarcă. Fix în fața ei se zărea o deschizătură mare și i se păru că aude niște zgomote ca de copite. Inițial îi fu teamă, dar apoi făcu câțiva pași, apropiindu-se de ceea ce părea a fi cupolă naturală. Când ajunse acolo văzu că era o pajiște extraordinar de frumoasă. Un covor verde smarald presărat din loc în loc cu buchețele de flori multicolore, galbene, roșii, albe, albastre. Habar nu avea ce erau înflorite în acel anotimp, dar crea o imagine spectaculoasă. Și în acest mini rai trei cai, prbabil sălbatici se hârjoneau ignorând-o total. Se gândi să facă măcar câteva poze. Spectacolul merita, sau mai bine să filmeze câteva minute fără să deranjeze hârjoana cailor sălbatici, ca un dans amețitor de jur împrejurul poienii străjuite de copaci înalți. Scoase telefonul, îl deschise și se apucă de filmat, captivată de tot ceea ce era în jur. Părea că ea însăși dansează împreună cu ei. Trecuseră mai bine de zece minute când se așeză ostenită pe iarbă. Se simțea îmbujorată, relaxată și fericită. După ce se odihni suficient, hotărî că este momentul să se întoarcă. Fusese o zi pe cinste. Își puse rucsacul în spate și făcu primul pas spre...
Chiar în clipa aceea își dădu seama că fusese atât de fascinată de intrarea în poiană și că se răsucise de atât de multe ori în jurul ei că nu-și mai dădea seama din ce direcție venise. Aflată în mijlocul ei constată cu stupoare că avea cel puțin trei sau patru ieșiri, probabil în direcții diferite. Încercă să-și păstreze calmul, spunându-și că va pune semne și va încerca fiecare din acele ieșiri până o va găsi pe cea pe care venise. Simțea, însă, cum un ghem de frică începe să îi crească în stomac, Părea că se face din ce în ce mai mare, escaladând într-o groază feroce, ca în fața propriei morți.
- Ok, Dora, încearcă să rămâi calmă, sunt doar trei sau patru ieșiri, una din ele trebuie să fie drumul pe care ai venit. O sa fie !
Înaintă cu genunchii tremurând spre cea mai apropiată dintre ieșiri. Merse pe ea mai bine de zece minute. Nimic nu i se păru, cunoscut, cărarea nu era deloc bătătorită, începuse să întâlnească hățișuri și nu văzu niciun marcaj. Se întoarse aproape alergând în poiană. Se așezase pe iarbă, amețită cu inima bătându-i nebunește și avu o senzatie cumplită de resemnare, ca și cum urma să moară acolo peste noapte, de frig sau atacătă de vreo sălbăticiune. De ceva vreme începuse din nou să simtă frica de moarte, semn că interiorul ei se reașeza, se normaliza, că instinctul de conservare începea să primeze, ca pentru orice om normal.
Ani la rând fusese o temerară, nu se temuse deloc de moarte, pentru că demult, în perioada studenției o colegă îi ghicise în palmă, ca avea să aibă de trecut un prag existențial, în jurul vârstei de patruzeci de ani. Ea înțelesese că urma să moară atunci și cum la douăzeci de ani vârsta de patruzeci se vedea ca și cum ar fi undeva, hăt, hăt în existența viitoare. Fusese extrem de curajoasă, spunându-și ori de câte ori se afla într-o situație limită, nu acum, nu mi se poate întâmpla nimic rău.
Când pragul existențial îi rupsese într-adevăr picioarele, doborând-o la pământ, cu recunăștința că fusese unul de jos și nu de sus, care să îi frîngă gâtul, odată ce reînvățase să meragă, Dorei din nou nu-i păsase de moarte, pe care o văzuse ca pe o eliberare din ceva ce credea că nu știe să trăiască.
Dora își șterse lacrimile care-i curseseră pe obraz, fără să-și dea seama. Încercă să se îmbărbăteze, să accepte ceva ce probabil fusese în destinul ei să se întâmple, să primească liniștită ceea ce îi fusese hărăzit. Cel puțin dincolo urmau să o aștepte niște oameni dragi, de care îi era dor, mai cu seamă de unul. Oare avea să vină?
- Totuși, Dora, n-ar trebui să te dai așa ușor bătută, își zise ea. Mai lipsește să-ți aprinzi o lumânare și să te așezi pe spate. Hai să încercăm o altă ieșire, fato, pare a fi unul din labirinturiletale filosofice pe care tot rătăcești imaginar, ori de câte ori ai ocazia, concluzionă ea. Înaintă, aproape stoarsă de epuizare nervoasă. Nici acela nu păarea a fi drumul cel bun, pentru că la câteva minute de mers pe el întâlni un podeț din lemn deasupra unui pârâu cam la un metru și ceva dedesubt. Urcând pe el și traversându-l, zări ceva asemănător cu un marcaj. Se gândi că totuși e un traseu ce duce undeva, părea să coboare, cel puțin putea ajunge în altă parte, deși nu știa unde și după cât timp.
Pentru prima dată se gândi ce opțiuni are și pe cine ar putea să anunțe. Mama Rada putea să găsească pe cineva să trimită să o caute. Atunci își aduse aminte de Alexandru și de numărul lui de telefon salvat. Căută în agendă numărul lui, deja bateria semnaliza descărcarea și sună. Parcă nici nu auzi sunetul specific apelării când vocea lui Alexandru îi răsună în ureche :
- Dora ! Slavă Domnului că ți-ai deschis telefonul. Unde ești? Încerc să te localizez.
- M-am rătăcit Alexandru, nu știu unde sunt, apoi toată acumularea nervoasă năvăli peste ea și clacă. Începu să plângă isteric fără să se poată comtrola și să rostească vreun cuvânt.
- Liniștește-te Dora, mă îndrept spre tine, cunosc traseul, înțeleg că ai plecat spre cascadă. Încearcă să te liniștești și spune-mi ce vezi în jurul tău, ca să-mi pot da seama cât de departe sunt de tine.
Am mers spre cascadă, dar nu am ajuns până la ea, era prea departe, m-am oprit undeva într-o poiană frumoasă cu cai sălbatici cam la vreo jumătate de oră de începutul traseului.
- Cred că știu unde ești, dacă n-or fi mai multe astfel de poienițe, rămâi acolo.
- Problema e ca poiana avea mai multe intrări iar eu nu am mai ținut minte pe care am intrat. Fiecare din ele arată altfel. Sunt la a doua încercare. Am ajuns la un podeț, totul pare să se schimbe în jurul meu. Parcă aș fi Alice în Țara Oglinzilor și în plus mi se descarcă telefonul, cred că în câteva minute se va închide.
- În cazul ăsta, dacă nu ai mers prea mult, încearcă să te întorci în poiană, Dora. Mă auzi ? Încearcă să te întorci în poiană și rămâi acolo. Dora, mă auzi ? Dora îl auzi pe Alexandru strigând-o, dar nu mai apucă să îi răspundă pentru că telefonul se închise.
Ușor mai liniștită acum, știind că cineva o caută, Dora se gândi să aplice cele recomandate de Alexandru și să se întoarcă în poiană. Călcând cu atenție, tocmai urcase pe podeț ca să-l traverseze înapoi, când deodată auzi un zgomot puternic, asociat cu tropotul de copite, crengi și vegetație ruptă în viteză și își dădu seama că erau caii din poiană care plecaseră de acolo în galop.
Dora fu ferm convinsă când îi zări venind spre ea că o vor călca în picioare pe podeț. Era prinsă la mijlocul lui, neavând tipm să fugă nici într-o parte nici în alta, iar caii veneau într-o viteză amețitoare.
Pentru a doua oară, într-un răstimp scurt, iminența morții pluti în fața ochilor ei. Se simțea prinsă într-o capcană fără ieșire. Dora închise ochii și așteptă să fie doborâtă la pământ, călcată în picioare. Speriată, încercă să se tragă cât mai pe marginea podețului, în speranța că va reuși să evite impactul. Acela fu momentul în care auzi un trosnet de lemn rupt și se percepu prăbușindu-se în gol. Mai avu timp să vadă cum caii nu urcaseră pe pod, ci traversaseră în galop pârâul, apoi leșină.
Frumos și straniu!
RăspundețiȘtergere