-Ei, dar poftiți, de ce stăm așa în mijlocul curții. Veniți, să intrăm, oi fi obosită după drum. Și tu, Alexandru, mamă, că doar n-oi vrea să pleci, să stăm un pic, apoi o să îți arăt camerele. Sper să îți placă. Nu au cum să fie ca la dumneata, acolo de unde vii, dar sunt curate și luminoase.
-Stai liniștită, mamă Rada, repetă Dora, m-am îndrăgostit de casa asta de cum am văzut-o, de la poartă, și dacă mă lași să dorm afară, tot mulțumită am să fiu.
- Vai de mine, domnișoară, cum o să dormi afară, vrei să mă râdă tot satul, își duse femeia mâna la gură speriată.
-Era un fel de a spune, zise Alexandru, ca să-ți arate că e mulțumită și că nu vrea să plece. Spre deosebire de mine, care chiar trebuie să plec. S-a făcut târziu și trebuie să îl prind pe baciul Vasile sus la pășuni. Merg să aduc valiza doamnei și apoi o iau din loc.
- Cum spui tu, Alexandru, mamă, poate acum, adăugă ea cu voce joasă o să vii mai des.
- Multumesc de invitație, mătușă, mi-e rușine să recunosc că e ceva vreme, ani buni chiar, de când n-am mai trecut pe la dumneata, căci drumurile mele mă poartă pe alte coclauri. Astăzi însă, am vrut să văd niște terenuri, mai spre munte, am oprit la magazin să-mi cumpăr țigări, și doamna tocmai întrebase de dumneata. Am zis că dacă tot urc încoace...cam asta a fost, dar mă bucur că te-am văzut și că ești sănătoasă. Dumneata și mama vă vedeți și vorbiți destul de des oricum, așa că într-un fel, zâmbi el amuzat, ținem legătura destul de strâns.
În timp ce Alexandru se duse după valiză, mama Rada o invită pe Dora să intre în casă și o duse direct la camerele care fuseseră pregătite pentru ea. Ca să ajungă la ele o luară prin pridvorul ce-i plăcuse Dorei atât de mult. Cele două camere erau așezate una lângă cealaltă și dădeau într-un hol lat ca o săliță cu o ușă separată față de restul casei, ele nepărând să comunice cu partea din casă în care bătrâna locuia. În săliță se aflau un cuier și o oglindă cu o măsuță de toaletă, o masă cu două scaune și un cufăr masiv pe care erau așezate frumos macaturi, plăpumi și pături. În camera din dreapta intrării Dora fu încântată să găsească o canapea, o masă rotundă cu 4 scaune împrejurul ei, o vitrină cu cărți și porțelanuri nenumărate, adunate de-a lungul vieții, și de care bătrâna nu se îndurase probabil niciodată să se despartă, două fotolii mai mici așezate de-o parte și de alta a ferestrei. Camera părea destul de micuță pentru atâta mobilă, dar era curată și luminoasă.
Cealaltă cameră era mai întunecată decât holul și precedenta pe care tocmai o văzuse, mult mai tradițională. Avea un pat mare din lemn masiv așezat lângă peretele îmbrăcat cu carpete cu motive tradiționale, un șifonier și o comodă. Toate camerele erau văruite în alb, cu perdele la fel de albe legate cu panglici roșii de o parte și de alta a ferestrelor. Deaupra carpetelor, pe pereți erau tot felul de fotografii de familie, unele înrămate, altele prinse între marginea țesăturii și perete. Pe jos erau covoare, tot tradiționale și ele, pe pat o cuvertură probabil țesută în casă, niște perne albe imaculate și o pătură groasă și pufoasă de culoarea untului. Mirosea a busuioc amestecat cu levănțică și izmă uscată și Dora nu simțea niciun iz personal, semn că în camerele acestea nu stătuse nimeni de foarte multă vreme.
Bătrâna îi deschisese ușile tăcută, și acum aștepta ca Dora să îi spună ceva, să ceară ceva sau să își manifeste vreo nemulțumire. Ea însă, simțea că și-ar fi putut petrece întreaga existență în acele camere, fără să își dorească altceva. Un singur lucru o deranja : fotografiile. Credea că nu va putea suporta ca toate acele chipuri necunoscute și impersonale să o privească zile în șir de pe perete, dar nu știa cum să procedeze. Nu voia să rănească sentimentele bătrânei, pentru care, probabil, erau chipuri dragi. Dora se întoarse zâmbind spre mama Rada, rămasă în pragul ușii și spuse cu blândețe și sinceritate :
- E foarte frumos aici la dumneata ! Frumos, curat și primitor. Îmi place mult, o să mă simt ca la bunica acasă, în vremea copilăriei. Te tot asociez cu bunica în mintea mea, deși dumneata ești de seama părinților mei.
Fața femeii se lumină, probabil se temuse ca Dora să nu fie prea pretențioasă și găsească cusururi odăilor.
- Mă bucur că-ți place. Sunt camerele mele de bun, adăugă ea și Dora zâmbi. Până și această formulă a camerelor de bun îi amintea tot de bunica,și cele două camere ale ei de bun de pe galerie unde îi plăcea cel mai mult să se joace, făcând-o să le perceapă ca pe niște încăperi boierești, în vremea copilăriei ei. Și acelea aveau tot o intrare separată din pridvor, dar comunicau cu restul casei spre deosebire de acestea.
- De un singur lucru îmi pare rău, continuă ea. Nu am un televizor aici, dar îl pot ruga pe Alexandru să aducă unul de la ei, dacă vrei, ori, dacă îți face plăcere, poți veni dincolo, să ne uităm împreună, adăugă ea sfioasă, ca și cum s-ar fi temut ca invitația ei să nu deranjeze, să nu tulbure nevoia de intimitate și singurătate a Dorei, că doar venise aici, într-un loc retras să scape de lumea multă și agitația orașului.
- Nu-ți face griji, spuse Dora, sunt ani de zile de când nu mă uit aproape deloc la televizor, prefer radioul, și mi-am adus unul portabil, la care pot asculta știrile și muzică, ca să nu rămân în urmă cu mersul istoriei, glumi ea. Dar bineințeles că ne vom uita împreună, dacă prezența mea nu-ți încurcă tabieturile dumitale de zi cu zi.
- Ei, maică, mi-ai ține de urât, oricum toate zilele sunt la fel. Prea multă liniște în casa mea, de prea mulți ani, se întristă bătrâna, iar Dora se gândi că, probabil, peste ani, la fel avea să se simtă și ea, când viața profesională, viața socială și prieteniile aveau să dispară. Fusese prevenită că singurătatea la bătrânețe nu e ușoară.
*****
Își aminti brusc, cum cu ceva ani în urmă, în primele luni după dispariția soțului ei, când era doar o umbră printre ceilalți oameni, într-o luptă crâncenă cu dorința de a dispărea și ea, subit, peste noapte, dintre cei vii ca o șansă de a-și întâlni jumătatea de inimă plecată în lumea de dincolo, pe când se întorcea acasă de la serviciu o oprise o cunoștință ca să-i transmită condoleanțe și să o întrebe, ca toți ceilaltți cum se simte. Despre domnul acela, Dora știa că este cu mulți ani mai în vârstă decât ea și proaspăt divorțat, și atunci, când omul, poate fără nicio intenție matrimonială la adresa ei își exprimă compasiunea și o încurajă, spunându-i că este încă tânără, că viața își va urma cursul ei firesc, și că probabil își va reface viața (Dora ura formula asta pentru că în mintea ei refacere însemna ceva similar, și ea nu și-ar mai fi dorit nicicum o viață similară cu cea trăită), ea îl întrerupsese și spusese sec, brutal și nepoliticos :
- Domnule, eu altă cruce nu mai ridic ! Rememorând episoul ulterior, Dora se amuzase, dar probabil că afirmația ei sunase foarte brutal pentru că după aceea omul respectiv evitase să o mai salute când se mai întâlniseră pe stradă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu