- Ești ok, bătrâne ? Pari transformat și juecând după cele văzute cred că ai și motive. Să înțeleg că...
- Nu poți înțelege tu ceea ce eu nici nu îndrăznesc să sper. Dar oricum ar fi, vreau să mă bucur de fiecare secundă în preajma ei. Nu prea mult timp evident, e într-o etapă tranzitorie, dar are o gândire sănătoasă și niște principii de viață demne de luat în seamă.
- Ce șanse ai să o faci să rămână ?
- Mici spre niciuna, dar cred că merită să lupt chiar dacă ar însemna să mă mut din nou.
- Ești sigur ? Făcu Marius mirat, ești chiar prins, amice. Experimentezi trăirea aia de care vorbeai zilele trecute ? Nu frige cam tare iubirea asta față de celelalte ușor călduțe , cum le numeai tu ? Merită ?
- Trăirea sau Dora ? Întrebă Alexandru visător.
- Trăirea ! Dora pare o tipă deosebită, genul acela de femeie care e dispusă să dăruiască omului de lângă ea destul de mult. Nu-mi face, însă, impresia unei femei care alege cu ușurință și nu din rațiuni de a-și satisface niște capricii sau nevoi personale.
- Ce naiba vrei să spui ?
- Pare o tipă independentă, genul acela pentru care partenerul este ales nu pe criterii de ce poate să-mi ofere ci de cum poate să mă completeze să mă împlinească.
- Adică banii, numele și statutul unui bărbat nu sunt totul, nu ?
- Adică valoarea umană a omului iubit este singura ei exigență.
- Mă sfătuiești să dau înapoi ?
-Te sfătuiesc să rămâi prudent.
-Ciudat ! Așa mi-a spus și ea.
- Pare deja cam târziu pentru tine, dar cred că e mai în siguranță pentru sufletul tău să trăiești fără o astfel de iubire, decât să te secătuiască cu totul. Dacă femeia asta te va iubi, cred că merită să te avânți într-o astfel de luptă. Dacă nu o poate face, nu cred că vreuna din acțiunile tale, pe oricare front ai alege, ar schimba ceva. Și cred că tu știi unde te afli. Pentru restul tu decizi, eu voi fi aici indiferent de consecințe, știi asta, nu ?
- Mulțumesc Marius. Dacă aș renunța acum nu mi-aș ierta-o niciodată. Îmi doresc, o doresc ca pe nicio altă femeie pe care am întâlnit-o vreodată. Habar nu am de ce, dar asta simt.
Gălăgioase, fetele tocmai se întorceau, iar Dora părea să fi supraviețuit acelui test al desertului dulce, fără a fi dezamăgit pe vreuna dintre companioanele ei..
- Dora, hai să dansăm, vrei ? Spuse Alexandru brusc, pentru că venirea ei neașteptată îl luase prin surprindere și nu avusese timp să-și recompună înfățișarea.
- Sigur, de ce nu, răspunse ea. Doar noi doi ?
- Îmi pare rău, horele nu sunt o opțiune în acest club, râse el, luând-o de mână și trăgând-o după el. Ea mai apucă să-l privească pe Marius întrebător, dar acesta ridică din umeri a neștiință, nedorind să lase să se înțeleagă în vreun fel că știa ceva despre starea lui Alexandru.
Fusese un tertip, da, Alexandru recunoștea, dansul fusese un pretext de a o simți aproape de el, de a o ține în brațe. Te porți ca un pușcăriaș, se admonestă el în drum spre ring, care tocmai ce a ieșit din închisoare și îi e dor să țină în brațe o femeie. Iar tu știi, își continuă el seria reproșurilor interioare, că nu ideea de a face dragoste cu ea te înnebunește, ci neputința de a o face să răspundă celor simțite de tine, ideea de a te face iubit de ea, cu intensitatea cu care a putut să iubească pe altcineva înaintea ta. Te fascinează întrebarea : Cum e să fii iubit de Dora ?
Toate acestea treceau cu repeziciune prin mintea lui, împiedicându-l să gândească limpede sau să se concentreze la melodiile care se succedau. Important era să fie aproape de ea, să-i simtă căldura trupului ei micuț și delicat în brațele lui.
La rândul ei, Dora se simțea ușor tulburată, înțelesese că ceva nu era în regulă cu stăpânirea de sine a lui Alexandru, dar o asocia mai degrabă cu vreo discuție în contradictoriu cu vreunul din prietenii lui. Așa că, nefiind atentă la semnalele pe care el le transmitea, pentru a le asocia cu ceea ce el simțea pentru ea, nu schiță niciun gest de respingere când îl simți că o apropie tandru de trupul lui. Astfel, se trezi că dansau destul de aproape unul de altul. Amețită de muzică, de parfumul lui și de lumina difuză, Dora își lăsă capul pe umărul lui, ca un punct de sprijin, în acea legănare dulceag seducătoare.
Și-atunci, fiind așa de aproape de el se produse revelația recunoașterii acelui miros specific lui, pe care îl purtase cu ea în subconștient. Alexandru mirosea a rufe geruite, mirosul acela proaspăt și curat pe care și-l amintea din copilărie, când locuind la casă, iarna, mama ei aducea înăuntru rufele spălate peste zi, parțial înghețate. Locuind ulterior într-un apartament, rufele nu mai mirosiseră niciodată la fel. Această descoperire avu un impact atât de puternic asupra ei. Parcă nevrând să piardă nimic din ceea ce răscolea în ea, Dora își apropie capul și mai mult de umărul lui, aproape ridicându-se pe vârfuri, iar Alexandru îi simți pe gât răsuflarea caldă și catifelată. O desprinse ușor de el, o privi, îi văzu starea de căutare a ceva în el, doar că interpretă greșit cele simțite de Dora și fără să spună nimic își aplecă capul și o sărută.
Mai târziu, amintindu-și de acel prim sărut al lor, Alexandru avea să îl descrie ca fiind momentul în care înțelesese ce gust avea nectarul băut de zei în Marele Olimp, iar Dora avea să îl asocieze cu inocența copilăriei pierdute, ca pe o întoarcere în timp, în acele vremuri de care-ți vei aminti întotdeauna cu drag, dar pe care nu mai ai cum să le trăiești cu intensitatea de atunci.
Sărutul lui Alexandru fusese acea Mașină a Timpului care o dusese acolo, în acea etapă când suferința de mai târziu, era o proiecție științifico-fantastică a viitorului ei de adult. Ce bine ar fi fost dacă ar fi putut rămâne acolo.
Când se desprinseră din sărut, amândoi regretară. Alexandru regretă, îmbătat de gustul buzelor ei, că a sorbit prea repede, prea lacom cupa cu nectar oferită de gura ei dulce, caldă și parfumată. Se simțea ca și cum o energie vie îi traversase tot corpul readucându-l la viață.
Dora, la rândul ei, regretă faptul că Alexandru nu o lăsase acolo pentru totdeauna. Șocul acestei călătorii fusese atât de mare încât își simți trupul cuprins de frisoane. Se întrebă, dacă repetat, sărutul ar mai fi avut același impact asupra ei. Bănuia că nu, vraja aceea se rupsese și nu credea că va mai putea fi repetată. Îmbrățișând-o tandru, Alexandru șopti :
- Tu faci omul să trăiască, Dora. Rămâi cu mine, fă-mă fericit !
- Asta ar însemna să mă fac pe mine nefericită, Alexandru.
- Îmi par rău, Dora, ai dreptate. Am promis că doar ofer, fără să cer.
- Ca să se coacă, cireșele au nevoie de timp, mai spuse ea, mângâindu-i obrazul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu