joi, 15 martie 2018

Până se coc cireșele XIII

  Când Alexandru se trezi din ceea ce mai degrabă fusese o letargie decât un somn liniștit și odihnitor, era trecut de ora 9. Adormise abia spre dimineață, răsucindu-se când pe o parte când pe cealaltă, încercând să-și scoată din minte ultimele momente petrecute cu Dora. Ar fi vrut ca ele să nu fi existat, să fi oprit filmul evenimentelor la momentul finalizării cumpărăturilor. Cât de firesc și natural se purtaseră, ca un cuplu care-și făcea provizii săptămânale. Se imagină punând în coș niște ingrediente speciale, din care ajunși acasă, oriunde ar fi însemnat acest acasă, atâta timp cât era lângă el, și i-ar fi pregătit, sau ar fi pregătit împreună o cină romantică, preludiul unei nopți de neuitat...
  Scuturându-se din visare, se ridică pe marginea patului și se uită la ceasul de mână lăsat pe noptieră. Arăta 9.30. Avea o întâlnire cu niște parteneri de afaceri, cu care urma să semneze un contract la ora 12.00, la restaurantul din centru care se afla la câteva străzi de apartamentul lui. Se gândi să amâne și să încerce să mai doarmă câteva ore. Apoi se răzgândi. Dovedise întotdeauna că era un tip organizat și că atunci când stabilea ceva. Își respecta agenda. Și-apoi, să amestece viața lui profesională cu neliniștile și angoasele lui personale, era cel mai prost lucru pe care un bărbat l-ar fi putut face. 
  Se ridică în picioare și simți o durere surdă în ceafă, o ușoară amețeală și o durere ascuțită în capul pieptului, ca și cum un ghem de frică s-ar fi cuibărit acolo. Se duse la baie și deschise robinetul, lăsând apa rece să curgă până simți că îi îngheață degetele, apoi, făcându-și palmele căuș se spălă pe față până nu își mai simți obrajii. Închise robinetul, luă prosopul și își șterse apa de pe față, privindu-se în oglindă. Avea încă un aer obosit, dar se simțea deja mai bine.
  Se întoarse la bucătărie, deschise radioul fixat pe postul lui preferat, își făcu repede o cafea, își aprinse o țigare și își lua telefonul lăsat de cu seară pe masă. Așa cum se așteptase nu avea niciun apel de la vreun număr necunoscut, care să îl facă să creadă că Dora l-ar fi sunat. Într-un fel se bucură, asta însemna că era bine, deși nu credea că Dora l-ar fi sunat, chiar dacă s-ar fi simțit rău, poate doar în caz de forță majoră, necunoscând pe nimeni în regiune. Mai degrabă mama Rada l-ar fi anunțat prin intermediul părinților lui. 
  Avea un mesaj de la Alin, copilul lui, student în anul al doilea la Stomatologie, care-i reamintea că peste două săptâmâni susținea o lucrare la o Sesiune de comunicări științifice la Sibiu și îl invitase să-i fie alături, să-l sustină.
  În ultimii ani deveniseră din ce în ce mai apropiați, mult mai apropiați decât în adolescența băiatului când ruptura și separarea de mama lui, femeia cu care avusese o relație de peste optsprezece ani, deși nu fuseseră niciodată oficial căsătoriți, fusese mai greu de înțeles și acceptat.
  Apoi, în timp, odată cu creșterea și maturizarea lui, Alin înțelesese că așa fusese cel mai bine, că fericirea separată a fiecăruia dintre părinții lui era dreptul lor și că finalizarea unei relații nefuncționale era o decizie mult mai bună decât aceea a unei vieți alături de doi părinți frustrați și nefericiți care și-ar fi pus amprenta dramatic pe dezvoltarea lui, aflat la vremea aceea în perioada pubertății.
  Mama lui se căsătorise doi ani mai târziu și părea echilibrată și fericită în mariajul pe care, probabil, și-l dorise, iar tatăl lui, deși plecase din București la scurt după separarea de mama lui, fusese o prezență permanentă în viața lui, necondiționată de distanța de câteva sute de kilometri.
  Alexandru răspunse tot printr-un mesaj fiului lui, gândindu-se că ar putea fi la cursuri, promițându-i că va fi acolo și că spera ca după prezentarea lucrării lui să mai poată rămâne câteva zile, cât să petreacă ceva timp împreună și eventual să îi viziteze pe bunici. Ajuns în acest punct, și trimțând mesajul, se gândi că i-ar fi plăcut să i-l prezinte Dorei. Simțea cumva că ei doi s-ar fi plăcut. Dora părea genul de om care știa să relaționeze cu oamenii, indiferent de vârsta lor și de mediul de unde veneau.
  Îi veniră iarăși în minte acele clipe când el o atacase din nou, aproape inchizitor cu referire la trecutul ei, dorind să știe cine era omul pe care ea îl aștepta să i se facă dor, să o cheme înapoi. Ceea ce aflase, fusese un șoc pentru el, explicând tristețea ei, momentele fugare de durere. Omul pe care Dora îl iubise nu mai exista, dacă înțelesese bine, și nu se îndoia că înțelesese.
  Sorbi din cafea și își aprinse o nouă țigare. Experiența prin care trecuse Dora, era, credea el, una cumplită, infinit mai traumatizantă și mai dureroasă decât un divorț sau terminarea unei relații, cum fusese cazul lui. Încercă să-și amintească cât de mult suferise el la terminarea relației lui cu Mirela, mama copilului lui.
  Recunoscu că nu foarte mult, credea că nici ea, având în vedere că se consolase destul de repede în brațele unui coleg de serviciu cu care se și căsătorise ulterior. Se gândi că, poate, ruptura dintre ei survenise atunci când Mirela își dăduse seama că perspectiva unei căsătorii oficiale cu Alexandru în rol principal nu se contura. Poate, deși nu recuoscuse niciodată, așteptările ei fuseseră legate și de dobândirea acestui statut, ca împlinire personală.
  Bănuia că toate femeile își doreau la un moment dat, de-a lungul vieții lor, să devină doamna X sau doamna Y. Se gândise de multe ori că, poate, fusese o greșeală decizia lor de a nu oficializa legătura pe care o aveau de atâta timp. Dar, își aminti el, luaseră această decizie, tocmai pentru că, după nașterea lui Alin văzuseră în cercul lor de prieteni cum căsătoriile erau sortite eșecului, oameni buni și iubitori transformându-se peste noapte în proprietari de drept al sufletului celuilalt, proprietate garantată de certificatul de căsătorie. Vruseseră să împiedica asta în propria lor relație, vruseseră, așa cum stabiliseră ei atunci, să mențină relația lor vie și frumoasă, echilibrată și plină de dragoste, pentru că erau liberi să rămână unul cu celălalt, nu pentru că erau îndreptățiți să îl țină pe celălalt. Totuși, nici parteneriatul ăsta domestic, nu fusese cheia succesului.
  Cumva, în timp, relația lor se rutinase, se consumase, încet și sigur, fără remușcări, fiecare ajungând să-și dorească altceva sau pe altcineva în viața lui. Flacăra iubirii se stinsese lent și uniform și fuseseră unul din acele cupluri norocoase pentru care povestea se terminase pentru amândoi cam în același timp, ceea ce nu îi făcu pe niciunul să sufere prea mult. Ultimii trei ani din viața lor împreună fuseseră un fel de tatonare a alegerii momentului potrivit.
   Alexandru tresări cu înfrigurare. Se lăsase prins de tăvălugul amintirilor. Trecuse ceva vreme de când nu mai făcuse asta. Își dădu seama că dacă pentru el era uneori copleșitor, pentru Dora era și mai greu. Poate, de fapt era convins că ea îl mai iubea pe omul acela, soț, iubit, ce i-o fi fost. Goni gândul acesta din minte. Spera ca pierderea ei să nu fie atât de recentă, pentru că, credea ea, e greu să faci să te iubească o femeie al cărui suflet este plecat împreună cu bărbatul iubit pe cealaltă lume. Se gândi la mama Rada. Ea nu mai iubise pe nimeni după dispariția subită, neînțeleasă a unchiului său. Mama Rada greșise. Nu știa ce gândeau ceilalți, dar el, deși foarte tânăr la vremea aceea, considerase că greșise alegând să plătească cu o viață de singurătate pentru lașitatea unui bărbat care alesese, crezuse el, calea ușoară de a ieși din scenă, pe ușa din dos, fără să dea piept cu greutățile propriei existenței.
  Era convins că, lumea clevetitoare, conveniențele sociale și percepția că trecută de 50 de ani la vremea aceea, era deja o femeie bătrână o făcuseră pe mama Rada să renunțe la ideea de a mai accepta un alt bărbat lângă ea. Dora însă, spera el, nu putea gândi la fel. Era mult mai tânără, nu credea că avea mai mult de treizeci- treizeci și cinci de ani, venea dintr-o zonă mai puțin limitată în convingeri, și părea să fie atât de deschisă la minte. Îi reveni în memorie cele spuse de el în gândul lui cu doar câteva minute în urmă: e greu să faci să te iubească o femeie... Zâmbi : Văsăzică, Alexandru, mergi pe același drum, periculos, o dorești pe femeia asta în viața ta...
  Nu-și răspunse, își privi ceasul și decise că era momentul să se îmbrace și să o ia din loc, dacă nu dorea să întârzie și să facă o impresie proastă partenerilor lui.
  
  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu