*****
Odată, în acea etapă a vieții, când reînvăța să meargă singură pe stradă, fără să i se pară că toată lumea o compătimește și o privește cu milă, ca pe un stigmatizat, intrase să bea un cappuccino într-o cofetărie din Pasajul Universității. Intrase pe ușa cofetăriei în același timp cu un alt domn, care deschisese și închisese ușa în urma dumnealui, ca un adevărat gentleman. Își luase o ceașcă de cappuccino și un croissant cald și se așezase la o masă de unde putea să privească trecătorii și să scrie în jurnal. Jurnalul fusese ideea psihologului la care mergea, cu rolul de a o elibera de gândurile rele, de a nu le da voie să se așeze în conștiința ei, apăsând-o, ca o spovedanie a ei însăși către neant. Funcționase ! Nu-l mai recitise niciodată, dar știa că funcționase. Dialogul ăsta fusese singura ei mângâiere, atunci când nu credea că va mai fi vreodată lumină.
Își terminase ceașca de cappuccino, plătise și se ridică să plece. Observase cu câteva minute mai devreme că un domn de la o altă masă o privea cu insistență. Arăt bine în negru, zâmbi ea cu tristețe și cu toată aroganța de care dispunea, păși cu spatele drept către ușă, ajunse în dreptul ei, o smuci dar aceasta rămase neclintită, apoi se opinti să o împingă, niciun rezultat. Simți cum se înroșește, gândindu-se că probabil făcea deliciul celorlalți consumatori de la mese. Mai încercă o dată, dar tot fără izbândă. Analiză care erau șansele să nu o fi văzut nimeni, să se prefacă că atunci a intrat , să se îndrepte spre vitrina de prăjituri și să pândească când intra sau ieșea cineva. Deodată omul de la masa aceea veni în spatele ei și trase de ușă deschizându-i-o, zâmbind sarcastic și adăugând :
-Chiar mă întrebam cum ai intrat. Pari a fi singură și este o ușă grea.
- Viața e grea, stimate domn și totuși fac parte din ea, vă mulțumesc frumos, răspunsese ea și o zbughise prin deschizătură, fără să privească în urmă. Ținuse însă minte cuvintele bărbatului : Pari a fi singură..., stigmatul pe care îl moștenise, eticheta pe care soarta i-o lipse pe frunte, fără să știe că o ceruse involuntar. Hotărât lucru ! Ușile sunt grele și trebuie să le împingi cu forță când intri și să tragi cu putere când ieși...
*****
Dora aproape că veni grămadă în mijlocul încăperii cu valiza peste ea, pentru că ușa de la intrarea în magazin se deschisese foarte ușor, fiind cât pe ce să o scoată din balamale și să o proiecteze peste vânzătoare. Magazinul era o simbioză perfectă între o cooperativă din vremea bunicilor și un birt sătesc, în care se consuma deja berea de prânz. Discuțiile despre politică, fotbal și afaceri interne, pigmentate probabil cu câte înjurătură autentică se întrerupseseră brusc la intrarea glorioasă a Dorei. Se făcu liniște și ea se simți așa, ca o Mary Poppins văduvită de umbrelă, dar la fel de aeriană.
Își recompuse înfățișarea, își drese glasul salută pe cei prezenți și se îndreptă spre tejghea unde o fetișcană servea unui domn o sticlă de bere și o ciocolată. Domnul plătise, dar nu se grăbea să îi facă loc, probabil dornic să afle cine era străina asta și ce dorea. Cum bărbatul nu se clintea, nici Dora nu-și mai continuă înaintarea, ci rămase acolo, la câțiva pași în spatele lui, așteptând ca vânzătoarea să pună banii în sertarul casei de marcat și să-și arunce privirea spre ea. Când, într-un final, acest lucru se întâmplă, făcând-o să se simtă ca într-un film ieftin, în care se prelungește inutil suspansul, punând la încercare nervii publicului spectator, Dora spuse simplu :
- Sunt Dora Teodorescu, o caut pe mama Rada. Știți cumva cum ajung la casa dumneaei ?
Ca prin farmec firescul atmosferei de birt se reinstală, oamenii aflaseră ce era de aflat, dacă nu cumva știau deja că la mama Rada urma să vină să stea cineva, fusese identificată, și acum lucrurile importante care fuseseră puse pe pauză la intrarea ei, nu tocmai firească, se puteau relua. Vânzătoarea zâmbi și îi făcu semn să se apropie :
-Mama Rada stă în marginea satului, nu mai e foarte mult de mers de aici, dar o să aveți ceva de urcat. Vreți să găsim pe cineva să vă ajute, adăugă ea, arâtând spre oamenii de la mese.
Dora reacționă prompt și îi făcu semn că nu. Nu avea nici cea mai mică intenție să se întovărășească cu niciunul dintre localnici. Considera că era cât mai bine să rămână neobservată. Mă rog, asta nu se mai putea in totalitate acum, având în vedere modul cum decurseseră lucrurile.
- Vă mulțumesc, nu e nevoie, nu mă grăbesc și nu vreau să deranjez pe nimeni. Vă rog să îmi dați două doze de coca-cola și un pachet cu chipsuri sărate.
Fata îi dădu cele cerute, plăti și tocmai umbla la rucsac ca să le așeze în el, când ușa se deschise normal, nu hunic ca în cazul ei, și un bărbat în jur de 40 de ani, de statură medie și cu o structură încă atletică intră în încăpere salutând politicos.
Deși intrarea lui nu fusese la fel de spectaculoasă ca a ei, oamenii se ridicaseră respectuoși și răspunseseră la salut. Dorei îi plăcu vocea bărbatului. Avea în ea o căldură aparte, plăcută auzului, care transmitea liniște și siguranță.
Se dădu într-o parte, pentru a-i face loc, bărbatul o privi scurt, impersonal, înclinând capul în semn de salut, trecu pe lângă ea și ceru vânzătoare un pachet de țigări, lansându-se într-o discuție amicală cu aceasta. Dora termină așezarea celor cumpărate în rucsac, și cum nu mai era nimic de făcut în magazin, mulțumi încă o dată fetei din spatele tejghelii pentru informații, apucă valiza, se îndreptă spre ușa pe care de data aceasta o deschise cu precauție și ieși.. Se întrebă dacă vânzătoarea spusese dreapta sau stânga, își aminti că o auzise zicând că avea de urcat, iar panta părea să se contureze spre stânga, partea opusă direcției din care venise de la gară. Se gândi că i-ar prinde bine un pic de suc rece, ca sursă de energie pentru drum. Se așeză la una din mesele ce alcătuiau o mini terasă pentru vremurile calde de vară, scoase din rucsac una din dozele de cola, o deschise și bău pe nerăsuflate aproape jumătate din conținutul ei.
Se simțea bine. Satul îi plăcea, avea în el ceva nou și primitor în același timp. Nu avea o problemă de adaptare și călătorise foarte mult în ultimii ani, dar erau locuri în care se simțea bine și altele în care nu îi plăcea să colinde, să viziteze, să rămână. Aici, simțea deja încolțind în ea dorința de explorare, mai ales că peisajele promiteau. Părea să fie atât de mult verde, atât de mult parfum de la copacii înfloriți din curțile oamenilor... Oamenii ! Spera să fie primitori și la locul lor, să îi respecte prezența și să nu îi invadeze prea mult intimitatea descosând-o : Cine ești ? De unde vii ? Cât ai să rămâi ?
Nu era foarte sociabilă, știa asta și curiozitatea agresivă a oamenilor ar fi contribuit și mai mult la reticența ei, interiorizând-o făcând-o să devină taciturnă sau poate o ciudată printre localnici. Exagera ! Ca să își creeze panică. Era specialistă în asta. Venind aici, oarecum incognito, își asumase un risc. Da, nu era genul care să socializeze și cu statuile, dar era prietenoasă, cu niște limite pe care până la urmă orice om le are.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu