Până se coc cireșele XV

4. Ce bine că m-ai găsit, Alexandru !

　　
　　În dimineața aceea de sâmbătă Dora se trezise devreme, chiar foarte devreme. Dormise bine, netulburată de gânduri, de frământări sau de vise care să-i întrerupă somnul. Ziua precedentă fusese liniștită. Coborâse în sat la magazin, socializase chiar cu câțiva localnici, care fuseseră foarte drăguți și îi povestiseră câte ceva despre sat și despre locurile din împrejurimi care meritau văzute.
　　Întoarsă acasă, mama Rada făcuse gogoși, la prepararea cărora o ajutase și ea cu plăcere, murdărindu-se de fâină ca un copil din cap până în picioare. Întrebase dacă poate să le dea gogoși și copiilor din vecini pe care îi ajutase apoi la teme, chemându-i la ea și așezându-i în jurul mesei mari din cealaltă cameră. Zâmbi, gândindu-se că, contrar celor presupuse de Eugen, își făcuse prieteni și se folosea și de cea de-a doua cameră. E drept că unii mici, care nu aveau nicio treabă cu războaiele de orice natură și aveau o inocență aparte, rurală, neatinsă de efectele vieții moderne.
　　Mai spre seară, câteva femei de pe uliță veniseră în vizită la mama Rada și pentru căîși manifestaseră dorința de a o cunoaște, mama Rada o întrebă dacă ar vrea săîși petreacă timpul cu ele. Dora accepta și nu îi păru rău. Erau plăcute în simplitatea lor plină de înțelepciunea vieții rurale, dar o impresionaă din nou gazda ei. Ceva din felul ei de a fi îi aducea din nou aminte de bunica ei. Ca și ea, femeia aceasta, știa să asculte fără să judece pe nimeni și nu se lăsa atrasă în capcana superficială a bârfelor sătești, îndemnându-le pe celelalte să nu se grăbească, să creadă că lucrurile erau în totalitate așa cum ajunseseră la urechile lor.
　　La finalul vizitei, una dintre femei propusese să repete experiența duminică după amiază la ea acasă . Dora se menținuse rezervată. Pe de o parte nu și-ar fi făcut un obicei din a-și petrece timpul în acest fel, nu-i plăcuse niciodată acest gen de interacțiune superficială, fără consistență, doar ca modalitate de pierdere a timpului. Pe de altă parte, nu vroia să abuzeze de ospitalitatea unor oameni care nu aveau nicio obligație față de ea.
　　- Mulțumim, dar duminică nu o să putem, zisese mama Rada, poate într-o altă seară. Duminică mergem în altă parte, adăugase ea.
　　Dora crezuse că era doar o scuză, ca să refuze politicos invitația și nu pusese nicio întrebare, dar la cină mama Rada reluase subiectul :
　　- Dora, sper că duminică o să mă însoțești.
　　- Să te însoțesc unde ? Eu am crezut doar că nu voiai să mergi la femeia aceea.
　　- Astăzi am vorbit cu mama lui Alexandru. Dora rămâsese cu furculița în aer. Din când în când, noi frații, continuase bătrâna, ne adunăm duminica la prânz. Mai profităm de timpul rămas, să nu plece vreunul din noi pe nepregătite.
　　Dora pusese furculița jos și o privea încordată. Niciodată nu i se păruse firesc să se vorbească în jurul ei de moarte, deși reușise să o accepte ca pe ceva de care nimeni nu scapă și vine atunci când vrea ea, nu când o chemi tu, dacă se gândea la acea perioadă când ea însăși își dorise să moară. Bătrâna se scuturase și ea ca de un gând rău și continuase :
　　- M-am gândit că nu-i frumos să te las singură acasă, și că poate, dacă nu faci altceva ai vrea să vii cu mine.
　　- Mamă Rada, spusese Dora blând, îți mulțumesc, dar eu sunt o străină pentru ei și chiar și pentru tine. E o reuniune de familie. Ar fi nepotrivit. Deși îi mentionase pe oamenii aceia, pe părinții lui Alexandru, Dora îl avea în fața ochilor, de fapt pe el. Poate avea să fie acolo, sigur avea să fie acolo, doar acolo locuia, probabil că își va aduce prietena.
　　- Sunt oameni buni și primitori Dora, iar eu recunosc că le-am vorbit despre tine, te rog să vii. Doar că o să mergem cu autobuzul, până în satul vecin, unde locuiește sora mea. Nu are cine să ne ducă sau să ne aducă, Alexandru nu vine niciodată, și nici altcineva din generația tânără, suntem doar noi, bătrânii. Dacă o să consideri, ca și Alexandru, că îți pierzi timpul cu noi, nu o să te oblig, faci orice altceva vrei tu.
　　- Nu-i vorba de asta, doar că... Bătrâna păruse dintr-o dată tristă. Am greșit cu ceva, întrebase Dora mângâindu-i mâna.
　　- Nu, Dora. Mi-e bine de când ai venit. Eu am o singură fiică stabilită în Danemarca de vreo zece ani. Vine destul de rar. E cam de seama ta, poate un pic mai mare. Mi-e dor de ea. Are doi băieți. De când au plecat nu mai știu ce e aia casă plină sau veri frumoase cu nepoții mei. Au vrut să mă ia acolo. Am refuzat ! Vreau să mor aici în patul meu, nu printre străini. Tot mai sper că îi va trage ața înapoi într-o zi. Alexandru are și el o soră la Cluj, medic stomatolog. Vine acasă parcă mai rar decât fiică-mea din Danemarca. Doar Alexandru e pe lângă noi de când s-a întors.
　　- Alexandru are copii? Se trezi Dora întrebând.
　　- Are un băiat mare și frumos, Alin. A rămas cu maică-sa în București, când s-au despărțit. Mă rog, dacă se poate spune așa, căci nu au fost niciodată căsătoriți, ei știu de ce, pe vremea noastră nu era așa, familia avea o altă valoare. Voi tinerii aveți altfel de idei acum, de-o fi bine, de-o fi rău fiecare știe și hotăraște pentru el.
　　- O să mă gândesc la propunerea dumitale și își spun mâine seară, noapte bună, scurtase Dora discuția, ca femeia să nu continue lista destăinuirilor și părerilor ei personale legate de Alexandru. Nu i se părea corect să vorbească despre el în absența lui, însușindu-și un adevăr trunchiat din perspectiva altcuiva care nu trăise experiența respectivă. Ajunsă în camera ei se gândise totuși la cele spuse de bătrână.
　　Probabil că da, Alexandru avea o anumită reticență referitoare la căsătorie. Se gândi la Eugen, la Tudor și la perspectivele pe care bărbații aștia le aveau, fiecare diferită față de viața de cuplu. Eugen o încurajase întotdeauna să se bucure de prezența lui tudor în viața ei, atunci când înțelesese, mărturisindu-i că că este îndrăgostit de ea, că ea însă iubea pe altcineva.
　　- Mă crezi că sunt îndrăgostit de tine încă de când erai foarte tânără și ai reapărut în oraș după terminarea facultății. Ne-am întâlnit, cred că nici nu-ți mai amintești de mine, la niște cursuri de formare profesională.
　　- Te cred, cunosc sentimentul ăsta frumos care crește în tine, fără ca celălalt să să știe ce simți tu. Doar că eu am fost mai norocoasă decât tine. Eu nu te iubesc și cred că nu te-aș fi iubit, nici dacă nu aș fi fost atât de îndrăgostită de Tudor. Mi-ar plăcea însă să ne păstrăm un respect reciproc și să rămânem prieteni. El acceptase, uneori ea se gândea că pentru un bărbat care iubește o femeie este chinuitor să pretindă că îi este doar prieten, dar înțelegea că el făcea acest sacrificiu că să nu întrerupă deloc legătura cu ea, iar ea bănuia că el încă mai spera că într-o zi, când nu va mai fi îndrăgostită de Tudor, să îl vadă. El spera, ea se îndoia, dar învățase multe lucruri despre cum gândeau bărbații din conversațiile lor.
　　Își dăduse seama că i se făcuse dor de Tudor, dar știa că lui nu-i era încă dor de ea. Ar fi simțit asta. Poate nu avea să îi mai fie niciodată. Mult timp în perioada în care el fusese teribil de îndrăgostit de ea, simțise când el se gândea la ea. Îi simțea gândurile învăluind-o ca o îmbrățișare parfumată, apoi își simțea inima ușoară și caldă, ca și cum un șuvoi lin și catifelat de miere aurie curgea peste ea. Fuseseră momente când simțise cum o durea inima e atâta iubire, ca si cum inima ei era prea mică ca să poată primi în ea toată iubirea care venea dinspre el.
　　- Tu ești iubirea vieții mele, îi spusese el de câteva ori, ușor amuzat. Ea nu îl luase în serios. Nu-i ceruse niciodată să o iubească, dar se bucurase de această dragoste pe care el i-o dăruise. Acum însă...înțelegea că veșnicia nu are ce căuta în iubire.
　　Adormise gândindu-se la el, nu înainte de a-i spune, așa cum făcea de fiecare dată :
　　- Noapte bună, dragostea mea !