Izbucniră amândoi în râs, apoi el demară ușor. Pe drum păstrară în mare parte tăcerea, cu excepția momentelor când Alexandru îi explică drumul ca să știe să se întoarcă. Aprecie această tăcere, timp în care ea se uita la casele pe unde treceau, admirând peisajele care se întrezăreau printre clădiri și copaci, mai ales de când începuseră să urce. Și apoi, nici nu credea că vor fi prea multe subiecte de conversație. Probabil nu aveau să se mai reîntâlnească și nu era adepta conversațiilor de trecere a timpului, deși, uneori, își reproșa asta când se afla într-o sală de așteptare sau la coafor, locuri în care oamenii, credea ea, chiar vorbau unii cu alții ca să treacă timpul mai repede.
Când opriră în fața casei, care bănuia că era a femeii la care decisese că o să stea, avu un sentiment de deja-vu, și prin mintea ei trecură nenumărate flash-uri din perioada copilăriei. Semăna atât de bine cu casa bunicilor materni în care petrecuse niște ani frumoși în vacanțe, deși într-un sat de câmpie. Era o casă simplă, văruită în alb, cu un pridvor lung ce aducea atât de bine cu cel al bunicii, căreia ea îi spunea galerie.
Simți cum îi bate inima și o emoție puternică o cuprinse, și pentru prima dată de când încolțise în mintea ei decizia de a pleca o vreme, admise, fără teamă, că fusese o decizie bună. Măcar pentru starea de bine pe care casa asta părea să i-o transmită și să o așeze în sufletul ei, doar la simpla ei vedere. Da, meritase să facă tot acest drum. Habar nu avea dacă ceva din cele simțite de ea i se puteau citi pe chip, dar Alexandru nu spuse nimic atunci când deschizând portiera o ajută să coboare din mașină. O lăsase să-și trăiască momentul ei de adaptare la noul domiciliu. Fără a lua valiza din portbagaj, el o luă înainte, deschise poarta și o așteptă acolo. Ei i se părea atât de acasă încât se aștepta ca bunica să apară după colțul casei, așa cum făcea atunci, în copilărie, când părinții o duceau în vizită cu mașina.
Probabil și mama Rada auzise zgomotul mașinii sau lătratul câinelui o pusese în gardă, căci ieșise și ea din casă și venea spre poartă. Nu semăna cu bunica ei, era mai mărunțică și mai plinuță, dar avea un chip blând și luminos și niște ochi albaștri ca o bunică din poveste. Nu era foarte bătrână, pe undeva pe la 70 de ani și se ținea destul de sprintenă.
Când ajunse în dreptul lui, își împreună mâinile, ca într-o mulțumire cerească, apoi le depărta iar, le aproprie la loc și rosti cu chipul luminat de o bucurie lăuntrică care se revărsa din sufletul ei cald și bun :
- Alexandru, mamă, tu în bătătura mea, după atâta amar de vreme. Apoi se-ncruntă dintr-o dată, ca străfulgerată de un gând macabru, își duse mâna la inimă și țipă :
- Aoleu, maică, să nu-mi spui că s-a întâmplat ceva cu ai tăi.
-Sărut mâna, mamă Rada, stai liniștită, nu s-a întâmplat nimic cu nimeni, și îți transmit toți salutări și pupături.
-Apoi, de, m-am speriat, pe bună dreptate, la câtă vreme a trecut de când nu ai mai venit pe la mine, ce puteam să cred...
-Uite, mamă Rada, zise Alexandru, arâtând spre Dora, care rămâsese nemișcată lângă el, asistând la scena revederii lor, scenă ce se derulase cu o asemenea repeziciune că nimeni n-avusese vreme să reacționeze altfel. Nici Alexandru să o prezinte, nici ea să spună cine este, nici bătrâna să observe că era acolo. Abia acum, când Alexandru încerca să o pună în lumină, să explice de ce venise în curtea ei, bătrâna o zări, si dintr-o dată se lumină din nou, a bucurie, zâmbi, bătu din palme :
- Noua ta prietenă, bată-te norocul să te bată, mi-a zis mama ta ceva, nu-mi venea să cred, dar acum...
Alexandru izbuci în râs, și ridică mâinile consternat, privind spre Dora, într-o disperare amuzată, în vreme ce Dora simțea că până și vârful firelor de păr i se înroșiseră de jenă. Reuși să îngaime :
-Știți, eu...nu mai apucă să spună nimic că bătrâna o trase la pieptul ei și o îmbrățișă cu atâta dragoste și căldură că Dora își dori să nu îi mai dea drumul niciodată. Apoi o îndepărtă și aplecându-i capul o sărută pe amândoi obrajii, o privi sfredelitor, îi dădu drumul de tot și întocându-și privirea către Alexandru spuse :
- E tânără și frumoasă, mamă, să vă fie de bine și să fiți sănătoși amândoi.
-Este, mamă Rada, este, nimic de zis, o aprobă el, oprindu-se din râs, nesigur de următoarea mișcare pe repede înainte a mătușii lui, doar că nu este cine crezi dumneata. Dumneaei este Dora Teodorescu, doamna care ți-a cerut îngăduința să stea o vreme la dumneata, ți-amintești ?
Fu rândul bătrânei să se înroșească toată. Își duse mâna la gură, ca un copil care tocmai făcuse o prostie, o șotie nevinovată, și spera să nu fie aspru pedepsită, apoi îngăimă :
-Vai, domnișoară, ce rușine îmi e, cum am putut să fac așa ceva. Mi-a ieșit complet din minte, deși te aștept de vreo două zile, am pregătit deja și camerele, Te rog să ierți o bătrână fără minte ca mine, nu știu ce a fost în capul meu, nici nu știi cât de rău îmi pare că am putut să fac o asemenea prostie, și băiatul ăsta să nu spună el nimic...turui femeia fără oprire.
Dora o asculta, neîncercând să o întrerupă pentru că realizese din scena anterioară că era imposibil să o oprești până ea nu termina tot ce avea de spus sau de făcut, și reamintindu-și tirada nepotului ei de la magazin, bănuia că era o trăsătură de familie. Când mama Rada păru să fi epuizat toată avalanșa de scuze, ea îi zâmbi și spuse cald și firesc :
- Stați liniștită, nu-i cu supărare, mi-ați făcut, ne-ați făcut o primire pe cinste, vă mulțumesc ! În plus, nu aveați de unde să știți. Bine v-am găsit și vă mulțumesc încă o dată.
-Da să știi că esti tânără și frumoasă, nu se lăsă bătrâna.
-Mulțumesc mamă Rada, nu-s chiar o codană după anii din buletin, iar frumusețea va fi demnă de luat în seamă când voi ajunge și eu în anii dumitale, ani la care cu sănătate, mi-ar plăcea să semăn intru totul cu dumneata...
Bătrâna fu încântată de cele auzite și acum părea roșie de plăcere, bucuroasă ca un copil. Era toată numai zâmbet și nu-și mai lua ochii de la ea, și din când în când de la Alexandru, pe care vorbele Dorei îl impresionaseră, nu doar pentru că salvase frumos încurcătura în care fuseseră puși toți trei, dar îi atrăsăseră atenția asupra ei, pentru că dovedeau o iscusință aparte în a relaționa cu oamenii. Dovedea respect și prețuire pentru omul cu care interacționezi, și asta nu putea fi decât o calitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu