Tocmai treceau printr-o zona cu peisaje spectaculoase. Dora păru acaparată de ele și privea concentrată pe geam, abandonând poate intenționat subiectul legat de ce avea de făcut în oraș. Alexandru încetini și opri cu intenția de a-i propune să coboare și să le admire nestingherită. Dora întoarse capul spre el și-l privi nedumerită și ușor speriată neînțelegând de ce oprise. Acela fu pentru Alexandru momentul fulgerător, ca un declic în care înțelese că s-a îndrăgostit de ea, de Dora. Simți ceva cutremurător care îi străbătu întreg corpul, proiectându-l undeva în viitorul acelei iubiri, după care tânjise poate mai multe existențe, si care se declanșase în cel mai banal mod posibil. O femeie în dreapta lui, în mașină pe un drum pe care l-ar fi putu parcurge cu ochii închiși, de atâtea ori trecuse pe acolo.Își simți mâinile transpirate pe volan și un tremur ușor îi cuprinse trupul. I se făcu frig și simți o durere sufletească cumplită ca punct culminant al proiecției lui în viitorul acela din care nu vedea nimic, dar simțea că va suferi cumplit. Bănuia că transpirase instantaneu, dar avea percepția acelei nădușeli ca pe un fir de sânge scurs dintr-o inimă rănită, inima lui, și se îngrozi de cât de tare putea să doară o iubire.
- De ce ai oprit Alexandru, auzi el ca prin vis glasul Dorei, făcându-l să călătorească înapoi spre prezentul care declanșase în el acea proiecție ireală, supraumană. Nu crezuse vreodată că astfel de experiențe puteau fi posibile, zâmbise amuzat când citise despre ele, și acum el însuși trăise ceva asemănător. Călătoria înapoi fu ceva șocant și dureros, dar în același timp eliberator, ca o șansă la fugă, ca și cum destinul fusese generos cu el lăsându-l să vadă și să aleagă: Așa va fi ! Scapă cât mai poți.
Am vrut să vezi peisajele pe îndelete nu din mers, spuse el încercând ca vocea lui să pară normală, egală, echilibrată, deși tot interiorul său îi era răscolit la maximum și totul în el țipa de dorința de a o atinge, de a simți căldura mâinii ei calde care să-i dea încrederea că va fi bine. Se cutremură și coborî repede cu o senzație ciudată de moliciune și istovire. Aerul rece îi făcu bine. Ocoli mașina și îi deschise Dorei care coborî și ea, prea fascinată de frumusețea celor ce se conturau în fața ochilor ei ca să observe starea lui Alexandru. Peisajul era într-adevăr frumos, viu și răscolitor.
- E atât de frumos, îți taie respirația, sopti ea cu chipul radiind.
- Da, într-adevăr o zonă splendidă, fu tot ceea ce Alexandru putu să îngaime, în vreme ce în mintea lui răspunsul era de fapt : Tu îmi tai respirația . Se gândi că ar fi părut ridicol așa că adăugă:
- Sunt și alte zone frumoase care merită văzute, chiar și mai apropiate de casă. Apropo, spuneai că-ți plac drumețiile, ai colindat împrejurimile zilele astea?
- Trebuie să recunosc că nu. Cred că abia ajunsă aici, am realizat că aveam nevoie de odihnă și am profitat din plin de perioada de acomodare ca să mă odihnesc. Am dormit mult, am citit puțin la pârâul din spatele casei, ascultându-i susurul, ceea ce a fost extraordinar de relaxant, am lucrat la materialele mele și m-am jucat cu copiii vecinilor.
- Ce program încărcat, zâmbi el, ai timp, dacă mai stai o vreme prin zonă o să începi să explorezi puțin câte puțin, e bine însă să nu te aventurezi prea departe de una singură, pentru siguranța ta. Zona nu este foarte sălbatică, dar e mai bine să nu pleci pe trasee fără să fii însoțită de cineva.
- În regulă, stai liniștit, date fiind circumstanțele nu crezi că oricum nu aș avea cu cine să pornesc în drumeție pe trasee montane ?
- Ai dreptate, mama Rada nu e vreo alpinistă, glumi el. Cât rămâi de fapt pe aici, întrebă el și în așteptarea răspunsului simți că inima își înteți cumva bătăile.
Întoarsă cu spatele către el și privind în jos cu mâinile rezemate de balustrada de protecție de pe marginea șoselei, Dora era absentă la transformarea pe care o suferise Alexandru și chiar dacă l-ar fi privit atent nu ar fi priceput mare lucru.
*******
Dora nu fusese niciodată atentă la impactul pe careîl producea asupra bărbaților pe care îi întâlnise în viața ei. Nu lua în calcul niciodată că ar putea să producă ravagii în sufletul cuiva, nu doar prin înfățișarea ei, ci prin amalgamul de calități, defecte, trăiri, emoții care îl reprezenta ca ființă umană. Când cineva îndrăznise să îi spună acest lucru, reproșându-i că o face intenționat, jucându-se cu inimile bărbaților, ea reacționă prompt, râzând :
- Aiurea, spusese ea. Eu dacă aș fi bărbat nu m-aș întâlni cu mine. N-am nimic care să mă atragă. Și-apoi să fim serioși : Orice mânz se mângâie înainte de a fi încălicat, spun bătrânii. În schimb mi-ar plăcea să știu că oamenii mă apreciază pentru alte calități decât înfățișarea mea, de pildă inteligența și caracterul. Din punctul meu de vedere, frumusețea, dacă ea există, este doar un accesoriu care trebuie purtat cu demnitate, altfel este doar un gablontz strident și lipsit de valoare, conchisese ea închizând discuția.
*******
Dora auzise întrebarea, dar nu știa dacă să răspundă sau nu. Așa cum decisese la venirea ei aici, nu vroia să interacționeze cu prea multă lume, nu vroia să dea prea multe explicații sau informații despre cine era și de ce venise acolo. Dar Alexandru apăruse în calea ei încă din primele ore, se dovedise a fi un tip cumsecade, coincidență sau nu, era ruda femeii care-și deschisese ușa casei pentru ea, și atunci nu putea răspunde încrederii și bunătății unor oameni cu răceală, răutate și impolitețe. Viața o învățase că nimic pe lumea asta nu e întâmplător, și că oamenii intră unii în viețile altora, chiar dacă uneori temporar, cu un motiv pe care poate nu-l vedem de prima dată sau uneori chiar niciodată. Venise să facă pace cu trecutul ei, să lase în urmă un om despre care știa că fusese marea ei iubire. Restul reprezentau detalii. Dar era nedrept să considere un om ca Alexandru un detaliu în joaca de-a viața. Așa că se decise să răspundă :
- Până se coc cireșele...
Răspunsul ei îl blocă pe Alexandru. Orice alt om ar fi spus o dată, o lună, o zi, dar răspunsul ei fusese atât de neobișnuit.
- De mai sau de iunie ? Întrebă el încercând să localizeze în timp momentul plecării ei.
- Nu cred va conta, răspunse ea, dar probabil de iunie, vom vedea.
- Ce treabă au cireșele cu plecarea ta, întrebă el, venind lângă ea și rezemându-se cu spatele de balustradă. Erau unul lângă altul, vorbeau, dar nu se priveau, ea uitându-se peste văi, el pe stânca de dincolo de șosea.
- Cireșele sunt simbolul dorului de oameni, cel puțin așa le văd eu, când mănânci cireșe ți se face dor de cineva care nu e lângă tine, și îl chemi să-ți fie aproape. Ți s-a întâmplat vreodată ?
- Nu, cred că nu, dar sună interesant, continuă, e o percepție inedită asupra lucrurilor, spuse Alexandru serios și gânditor.
- Nu e nimic de continuat. Când se vor coace cireșele oamenilor din viața cărora fac parte și le lipsesc mă vor chema lângă ei. Cel puțin eu așa sper.
- Bine, dar ei nu știu asta.
- Nu trebuie să știi, trebuie să simți, zise Dora ridicând din umeri. Să mergem Alexandru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu