Intrând în dormitor, Alexandru se așeză pe marginea patului. Avusese din nou o ușoară criză de greață și dureri abdominale. Probabil mâncase prea mult la prânz. Întoarse capul și mângâie cu podul palmei perna, care mai păstra încă forma capului Dorei. Se întinse pe o parte și puse capul acolo unde cu nici 24 de ore înainte se odihnise ea. Avu sentimentul că încă mai simte căldura corpului ei și parfumul discret de flori de primăvară. Mama Rada avusese dreptate. Dora nu îl vedea, nu încă. Dar el putea să încerce să o facă să-l simtă prezent.
După discuția din livadă se întorseseră în casă, unde încercaseră din răsputeri să fie niște spectatori atenți. Poate ea reușise. Era mult mai tolerantă decât el. El însă rămâsese absent tot restul serii. Trupul și sufletul lui încă mai colindau printre cireși. Fusese atât de bine să o poată ține în brațe, ar fi luat-o pe sus ca un zmeu aprig. Doar că nu i-ar fi folosit la nimic. Dora fusese destinsă și relaxată în brațele lui, nu-i simțise niciun dram de încordare, tocami pentru că nu îl considera mai mult decât un tovarăș de joacă, de conversație, de povești. Când Dora se întorsese spre el, desfăcându-se din strânsoarea brațelor lui, întrebându-l despre ce dar vorbea, primul lui imbold fusese să o sărute, să o guste ca pe o cireașă coaptă și dulce, dând timpul înainte, dar îi fusese teamă să nu fie respins. L-ar fi durut enorm pentru că știa că dacă ar fi fost refuzat nu ar mai fi existat nicicând o altă șansă de a se afla în preajma ei, rămânând să tânjească dureros după ceva ce nu ar mai fi știut niciodată cum avea să fie. Așa că nu riscase, nu deocamdată.
La sfârșitul serii le condusese înapoi la locuința mamei Rada și mai rămăsese o vreme, la o cană de ceai și niște biscuiți de casă. Sporovăiseră despre diverse și fu surprins să constate că mătușa lui, scoasă din contextul celor de o vârstă cu ea, era extrem de diferită în comportament și gândire, dovedindu-se chiar o companie agreabilă. La un moment dat bătrâna schiță un gest de a se retrage, lăsându-i să se bucure în continuare unul de compania celuilalt, dar Dora părea decisă să nu rămână singură cu el, așa că se pregăti de plecare.
- A fost o seară frumoasă, spuse el.
- Găsești ? Întrebase ea în timp ce îl conducea spre poarta casei.
- Da, mătușa mi-a plăcut mult, mai deschisă, mai apropiată decât atunci când se întâlnește cu cei de o vârstă cu ea.
- Mătușa ta e o femeie extraordinară care ne asociază pe noi, pe mine, pe tine cu familia fiicei ei din Danemarca, de care îi este tare dor. Se simte sfâșâiată între dorința de a fi cu ei și neputința de a se rupe de aceste meleaguri în care a trăit o viață. Se teme că nu ar putea respira în altă parte.
- Tu cum vezi lucrurile ?
-S-ar putea să fiu subiectivă, dar, deși în mine nu a crescut ceea ce femeile care nasc numesc instinct matern, eu cred că aș alege să-mi trăiesc restul vieții în preajma lor, oriunde ar fi asta. Probabil că gândesc așa pentru că eu nu voi avea niciodată șansa unei astfel de alegeri.
- Convinge-o să plece, cred că poți face asta și ți-ar fi recunoscătoare, dacă va fi bine acolo, adică măcar să încerce temporar.
- Eu, Alexandru ? Dacă cineva ar trebui să facă asta, ar trebui să fiți voi, cei care sunteți în preajma ei și cunoașteți sacrificiile pe care le-a făcut și lupta pe care a dus-o, nu eu.
- S-a atașat de tine, Dora. E un alt dar al tău, să-i faci pe oameni să te iubească. Va suferi când vei pleca, și cred că nu numai ea, adăugă el privind-o.
Dora zâmbi și ridicându-și mâna îi mângâie obrazul, apoi spuse, ușor nedumerită :
- Trebuia să vin eu, Alexandru, să înțelegeți ce trebuie făcut cu viețile voastre ?
-Poate că da, spuse el, prinzându-i mâna rămasă pe obrazul lui. O duse la gură, așa făcută căuș și plimbându-și buzele peste ea, căutând parcă acel loc din linia vieții scrisă în palma ei, în care ei doi fuseseră sortiți să se întâlnească, depuse un sărut, ca o pecete a unui început despre care nimeni nu știa cât avea să dureze.
- Noapte bună, Alexandru, spusese ea, desprinzându-și mâna.
- Noapte bună, Dora, spusese el, vădit tulburat de propriul lui gest.
*****
În ziua următoare, deschizându-și telefonul, Dora găsi un mesaj de la Eugen care o întreba, ușor malițios, dacă și-a făcut mai mult de zece prieteni în regiune și dacă poate conta pe ea pentru o partidă de pescuit la sfărșitul lunii iunie. În vreme ce tasta mesajul de răspuns, asigurându-l că agenda ei socială este destul de încărcată și reflectează la ideea de a se muta de tot acolo, primi un alt mesaj de la Alexandru care spunea că micul dejund din dimineața aceea nu mai fusese la fel de gustos ca acela din ziua precedentă, deși tot el îl pregătise.
Dora se gândi dacă răspunzându-i ar face o imprudență, făcându-l să creadă că ar fi interesată în vreun fel să mențină legătura cu el.
Apoi, își aminti că îi promisese că merge la Sibiu, dintr-o dorință inexplicabilă până atunci, ca și acum, de a-i cunoaște fiul. Știa că îl va plăcea, oricât de mult sau oricât de puțin ar fi moștenit de la tatăl lui. Doar că, dincolo de Alin, ea trebuia să analizeze ce-și dorea Alexandru să se întâmple cu ei doi. El părea sincer, lăsa să se înțeleagă că este interesat de ea, că perioada lui de căutare a ceea ce-și dorea de la femeia de lângă el, se încheiase, găsind o parte destul de mare din așteptările lui îngemănate în ceea ce era ea. Dar, spre deosebire de Alexandru, Dora își încheiase această căutare în Tudor, și era ferm convinsă că și în absența lui, Alexandru nu ar reprezentat o opțiune definitivă, ci doar una tranzitorie. Încercă săs e gândească cum ar fi fost dacă l-ar fi întâlnit înainte de marile ei iubiri. Același rezultat. Nu l-ar fi iubit, pentru că în mecanismul ei intern, el nu era piesa lipsă din functionarea ei pe termen lung. Sau cel puțin așa simțea în clipa aia.
Pe de altă parte, nu avea nicio garanție că această euforie a lui Alexandru nu era dora o atracție fizică, o dorință exacerbată de a aduce în patul lui o femeie care nu părea că se lasă amețită nici de farmecele lui, nici de perspectiva de a deveni doamna Preda. Credea că, asemeni tuturor bărbaților care luptă cu toate armele să cucerească o femeie, nu reușesc să mențină cucerirea făcută la mai mult de stadiul de trofeu, un cap împăiat în salonul de vânătoare, deasupra șemineului. Nu cucerirea în sine, făcea dintr-un bărbat eroul unei femei, credea ea, ci capacitatea lui de a o face să creadă că va continua să o vâneze cu același interes ca atunci când s-a aflat pentru prima dată în bătaia puștii lui. Altfel, ea rămâne doar un trofeu, iar el va continua să vâneze alte și alte căprioare.
Nu-și dorea să fie trofeul nimănui, cu atât mai puțin al lui Alexandru, un om cu care drumul ei se întâlnise aici și acum și avea să se despartă un ppic mai târziu.
Puse în balanța pro faptul că Alexandru poate chiar îi salvase viața. Doar el spusese că reacția ei de recunoștință îl făcuse să se simtă un erou. Să rămână alături de el doar pentru că îi datora viața ar fi fost un sacrificiu inutil. Datora deja unui alt om faptul că trăiește, dar acolo chiar simțise că spiritual nu ar fi putut supraviețui fără vindecarea oferită de el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu