Omul primei ei iubiri o fascinase prin abilitățile practice pe care le avea, prin modul lui iscusit de a meșteri orice, oricând și oricum. Îl cunoscuse în perioada adolescenței, crescuseră împreună și până la un punct avusese percepția unui deja-vu existențial. În primii lor ani de iubire, atât de furtunoasă și care nu fusese egal împărtășită în același timp, putuse anticipa certurile, împăcările și toate evenimentele majore ce părea că se repetă pentru a consolida legătura dintre ei. Simțea că este centrul universului ei, pe care îl reduseseră în mod greșit doar la ei doi. De ce greșit ? Pentru că atunci când acest univers se sparse în mii de fărâme, dezamăgirea ei fu cumplită. Nu mai exista credea ea nimic dincolo de el, nu mai exista, credea el, nimeni dincolo de ea. Pentru el această descoperire fusese fatală. Pentru ea aproape fatală. El pierise, ea supraviețuise.
Iubise și fusese iubită. Avusese așteptări, visuri, pornind pe un drum împreună, ca într-o călătorie cu o destinație comună, până când moartea ne va despărți. Si la prima vedere așa se întâmplase. În realiate însă, muriseră cu mult înainte, doar că refuzaseră să vadă asta și singurătatea în doi mușcase cu cruzime din ceea ce fusese cândva o minunată poveste de dragoste, dar menită să se încheie, căci nimic nu e veșnic pe lumea asta. Rând pe rând castelul așteptărilor și visurilor lor mărețe se năruise și zi după zi apăruse în loc un eșafod pe care stăteau ca doi condamnați la despărțire. Cineva trebuia salvat. Destinul decisese că ea mai trebuia să trăiască, de ce nu știa și se învinovățise pe ea și pe planul divin pentru cele întâmplate. Multă vreme ceruse explicații, hulise, se revoltase, se luptase cu bezna în care disparișia lui o lăsase. Simțise atunci că inima i se rupsese în două, auzise chiar hârâitul ruperii ei, asemănător cu cel al hârtiei, și o ascultase sfâșâiată, nevoită să se înghesuie în cealaltă jumătate de inimă rămasă întreagă.
Și viața continuase fără îndoială. La început ca într-o târâre spasmodică cu acute stări de sufocare, simțindu-se captivă în spatele unei uși care se încăpâțâna să rămână închisă, îngrădindu-i accesul spre altceva pe care începuse să îl dorească cu adevărat. Și zgâlțâia, și zgâlțâia până când se prăbușea obosită cu fruntea pe zăbrelele propriei ei închistări, pe propriul ei refuz de a vede că nimic și nimeni nu o ținea închisă undeva, ci doar complexele și blamările născocite de ea însăși. Își dorise uneori să doarmă o oră, o zi, un veac, o eternitate, atât cât ar fi fost nevoie să-și găsească liniștea adusă de uitare. În acea etapă a vieții ei, simțise că una dintre cele mai rapide căi de vindecare ar fi fost să închidă trauma suferită, să o izoleze, să se prefacă că acei ani de viață nu existaseră niciodată. Încuiase totul cu tot cu amintiri. Interzisese oamenilor din jurul ei să vorbească despre trecut, despre vechea ei viață. Fuga de trecut fusese și încă mai era o soluție. Doar că din când în când i se făcea dor, de trecutul ăla și se întorcea ca un câine bătut pe pragul acelei uși închise, scâncind să fie lăsată înăuntru. Atunci înțelegea că nu putea fugi la nesfârșit de trecut și că poate ar fi fost bine să îl lase liber ca pe un râu învolburat, căruia era inutil să îi pui diguri, căci nu se va liniști până nu va mătura în calea lui tot, curățând ce era de curățat. Și astfel, ani în șir, viața ei fusese un labirint cu experiențe complexe, menite să o învețe că doar ea putea găsi ieșirea, propria ei ieșire.
Uneori i se părea simplu, întrezărind acea ieșire la doi câțiva pași în fața ei, alteori apuca pe un drum și se trezea dintr-o dată într-un ungher blocat, cuprinsă de panică, regretând oportunitatea ratată anterior. Se numea poate nehotărâre sau teama de a abandona o stare, deși dureroasă, totuși familiară, pentru un necunoscut atât de nesigur, care ar fi putut să îi aducă infinit mai multă nefericire.
Despre cealaltă iubire, apa ei vie, putea spune doar că îi fusese dăruită ca să înțeleagă o altfel de experiență, la fel de neobișnuită, dar de o altă natură, aceea a sufletelor-pereche, aceea a oamenilor care se pot iubi așteptându-se, căutându-se, dăruindu-se total, fără a aștepta ceva în plus de la celălalt, primind totul cu o bucurie atât de mare.
Dora nu crezuse niciodată în dragostea la prima vedere, dar când drumul ei se încrucișase cu al acestui om, simțise că l-ar putea iubi pentru tot restul vieții, fără ca măcar el să bănuiască ce este în sufletul ei. Ca și cum destinul îi pusese în palmă o sămânță, iar ea, fără să se teamă, fără să se sperie, o acceptase ca făcând parte din ființa ei. Strânsese pumnul ca să o protejeze, să nu i-o sufle vântul și fugise cu ea, cu sămânța acelei iubiri și o plantase într-un mic locșor secret din inima ei, din fericire în acea jumătate care-i rămăsese ei. O vreme sperase ca omul acela, bun și frumos să o observe, să vadă că în ea creștea o iubire. A ei pentru el. Dar el nu văzuse, nu observase, nu exista pentru el, ceea ce îi permisese ei să îl iubească nestingherită, să lase iubirea aceea proaspăt răsărită să crească, fără ca măcar să fie îngrijită de cineva : o iubire sălbatică. O simțea acolo, dar nu făcea rău nimănui. Nici ei, pentru că cealaltă iubire nu mai exista de foarte multă vreme, nici lui, pentru că neștiind de existența ei nu și-o revendica, cerând-o înapoi.
Și-așa trecuseră ani, mulți ani, despre care el spusese că îi părea rău, că se irosiseră. Ea nu îl contrazisese niciodată, dar în adâncul ființei ei știuse că, consumată mai devreme, acea iubire nu ar fi însemnat nimic pentru niciunul dintre ei. Începută atunci când Dora murea, o salvase pe ea și îl înobilase, poate, pe el.
Când într-unul din visele ei, în care se plimbase nestingherită între lumea de aici și cea de dincolo, experimentând niște fenomene inexplicabile la limita decorporalizării, fiind atât de aproape încât doar un pas o mai despărțea de lumina aceea albă care o putea duce câtre tărâmul celălalt, fusese trasă înapoi de sunetul unui telefon. Se întorsese să răspundă, pășind oniric într-un spațiu necunoscut la vremea aceea, și pe care avea să îl vadă, recunoscându-l, abia un an mai târziu. Ridicase receptorul și auzise vocea lui spunând blând :
- Mulțumesc că ai ales să rămâi cu mine.
Și-atunci alesese să trăiască, și să dăruiască salvatorului ei spiritual șansa unei mari iubiri. Nu știuse până atunci că dincolo de o iubire poate fi o altă iubire, că dincolo de un univers poate fi un alt univers, și pe măsură ce descoperea asta, renăștea.
Când Tudor, o vazuse după toți anii aceia, dovedind că există și îi vorbise despre ce simțea pentru ea, ea îi spusese simplu:
- Eu te iubesc de mult timp. Vino să-ți arăt. Și luându-l de mână îl dusese să îi arate iubirea ei pentru el, care acum crescuse într-o plantă mare și viguroasă, ca un copac ce îi putea adăposti pe amândoi. Era o iubire mare cât pentru doi.
- Aceasta este iubirea mea pentru tine, zisese ea, în vreme ce a ta abia acum încolțesște. De aceea iubirile noastre nu sunt egale, nu vor fi nicioadată egale, eu te voi iubi întotdeauna mai mult. Dar, pentru a compensa lucrurile, am să te rog să îți deschizi palma. Când el făcu asta, ea îl mângâie, îi sărută linia vieții și spuse :
- Ții în palma ta sufletul meu, să ai grija de el, odată rănit el nu se mai întoarce niciodată înapoi.
- Cât de mult mă iubești, întrebase Tudor.
- Iubirea mea pentru tine este ca apa proaspătă și cristalină a unui izvor de munte în care îți poți ostoi setea, este la fel de puternică ca vuietul unei cascade sau ca o ploaie torențială într-o zi toridă de vară, la capătul căreia știi că ai fost răcorit și te poți bucura de frumusețea unui curcubeu. Când lipsești, te aștept așa cum își așteaptă o mamă pruncul nenăscut din pântecul ei, cu nerăbdare, fericire și dor. Te iubesc așa cum o pasăre își iubește libertatea când zboară în înaltul cerului, cu exaltare, euforie și siguranța că nimeni nu îi mai poate face rău. De fapt, te iubesc așa cum simți tu că te iubesc. Iar tu, împărtășindu-mi aceste trăiri vei înțelege ce înseamnă toată această iubire, respectându-i gingășia și nobelețea și prețuind-o pentru tot ce poate construi în propriul tău suflet.
Și Tudor înțelesese asta, înțelesese că avea în viața lui o femeie care rămânea doat atâta timp iubește, nici mai mult, nici mai puțin, nicio clipă în plus lipsită de iubire, nicio clipă în minus din ce trebuia trăit, dintr-o poveste de dragoste scrisă încet, pagină cu pagină, cu fiecare cuvânt din ea simțit cu pasiune și mai ales cu teama că următorul ar fi putu fi sfârșit -ul, rostit de oricare dintre ei.
- De ce te temi cel mai mult, o întrebase el ?
- Nu mă tem, dar întotdeauna mă gândesc că, poate, fiecare dintre întâlnirile noastre ar putea fi ultima, spusese ea, și tocmai asta cred că le dă un farmec aparte. Întotdeauna mă bucur de prezența ta ca și cum ar fi o clipă ce nu se va mai repeta niciodată. În ansamblu, știu că iubirea ta pentru mine nu va fi cea din urmă, așa cum nu a fost cea dintâi, și că, deși toate poveștile încep cu a fost odată, foarte puține se încheie cu au trăit fericiți până la adânci bătrâneți . Cele mai multe se găsesc în sertarele inimilor noastre, relicve ale unor mari iubiri. Probabil, într-o zi, voi fi și eu o iubire de sertar în viața ta, încheiase ea, nu neapărat resemnată, ci mai degrabă, împăcată cu firescul neveșnic al relațiilor contemporane. Căci, credea ea, dacă toate lucrurile pe lumea asta au un termen de garanție, de ce oare iubirea nu ar avea aceeași soartă, expirând într-o zi.
- Și dacă am să vreau să te port în buzunarul de la piept ?
- M- aș bucura, aș fi aproape de inima ta și i-aș număra bătăile, asigurându-mă că e sănătoasă. Iubirea, dragul meu, este EKG-ul unei inimi sănătoase, bucură-te de prezența ei în viața ta.
- Se spune că pentru un bărbat trupul unei femei fără sufletul ei are doar gust de pradă ușoară, sufletul fără trupul acesteia aduce a migdale amare. Dar oare ce gust are o femeie care e trup și suflet a ta ?
- Miroase a trandafir alb, răspunsese el, iubind-o cu patima unui om care redescoperă dragostea într-un anotimp când viața îi trecuse de pârg.
Pentru Dora iubirea asta fusese un câștig, o ajutase să crească. Pentru că el era un om puternic învățase să fie la fel, dar fără a-și pierde nimic din feminitatea și gingășia pe care orice bărbat le dorește intacte în femeia de lângă el. O ajutase să aibă încredere în ceea ce putea face, dându-i iluzia că putea striga după ajutor, doar că nu va fi nevoie. Îi facea bine să îl iubească, căci, credea ea, doar iubirea pe care o simți tu este singura cu adevărat deținută. Întotdeauna știi cât iubești tu și niciodată cât și dacă celălalt.
Învățase să îl iubească cu dor, făcuse din dorul de el un sentiment atât de frumos, încât simțea că-i era dor chiar și atunci când dormea liniștit lângă ea.
-Mi-e dor de tine, îi spunea ea,
- Sunt aici, lângă tine, cum poate să-ți fie dor, se mira el.
- Asta e cel mai frumos. Aproape inexplicabil...mi-e dor de tine chiar și când ești cu mine, ca și cum nu-mi ajungi, ca și cum nu mă satur niciodată de prezența ta. Și este atât de periculos, adăugă ea , zâmbind trist. Unii oameni pot pleca pe neașteptate. Iar eu știu ce-nseamnă să-ți fie dor de un om plecat...
Și într-o zi înțelesese, brusc, stupid și banal că, cea mai frumoasă formă de iubire cere renunțare, ca să nu-i îngrădești celuilalt dreptul de a râmâne el însuși. Înțelesese că nu el va fi cel care va pleca, ci ea, renunțând, nu din lașitate, ci pentru că văzuse că îl pierdea din prea multă iubire. Chipul lui îi transmisese mesajul unei sufocări pe care în prezența ei o masca de teamă să nu o rănească, să nu o facă să sufere.
Se întâmplase dintr-o dată, pe când se afla într-un taxi. Îi era deja dor, era aproape miezul zilei, așa că îi trimisese un mesaj cu o întrebare, credea ea, provocatoare : Ce face o femeie de neuitat? Chiar în acel moment, întâmplător, mașinile în care ei se aflau se intersectaseră , și ea îi putuse surprinde reacția lui, citindu-i mesajul, mai grăitoare decât o sută de cuvinte la un loc. Semăna cu reacția unui om care primește un mesaj promoțional cu reduceri de Black Friday. Cumva intimitatea propriului habitaclu, fusese o oglindă perfectă în care ea reușise să vadă că Tudor își pierduse interesul pentru ea, că nerăbdarea și freamătul în a citi ceea ce ea îi destăinuia trecuse. Așteptase toată ziua un răspuns de la el, sau un indiciu că el dorea să știe ce face o femeie de neuitat, moment în care ea i-ar fi răspuns : absența ei.
La sfârșitul zilei, Dora deja știa că că lui nu-i lipsea, ci îi era prea mult. Și-atunci decisese să plece ceea ce și făcuse câteva săptâmâni mai târziu. Acum era aici, nu ca să-l pedepsească, ci ca să se dezlipească, să-i redea eliberarea de sine la întoarcere.
Îl rugase să nu o caute și el îi respectase dorința pentru că, condiția independenței individuale fusese cheia construirii relației lor. Nu-și ceruseră nimic, nu-și datorau nimic, doar își oferiseră ceea ce puțini oameni știu să facă : iubire.
****
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu