Când Alexandru și Alin se reîntâlniră în camera băiatului, acesta deschisese deja laptopul și se uita pentru ultima dată peste materialul pe care îl avea de susținut, i-l arătă tatălui său, făcură împreună ultimele retușuri și tatăl lui îl bătu bărbătește și încurajator pe umăr.
- Ar trebui să știu ceva important, tată ? Întrebă Alin.
- Te referi la Dora ? Întrebă la rândul lui și Alexandru, simțindu-se puțin pus la zid și interpretând eronat întrebarea băiatului.
- Nu, nu mă refer la Dora, mă refer la tine. Arăți palid și în timpul cinei am văzut că ai avut câteva momente când te-ai crispat, ca și cum te-ar fi durut ceva.
- Nu-ți face griji, sunt bine, probabil schimbările de anotimp, dar preventiv am făcut niște analize, aștept rezultatele în câteva zile.
- Bănuiesc că Dorei nu i-ai spus nimic despre problemele tale, am sondat terenul și nu pare să știe ceva.
-Nu, nu i-am spus nimic, ce rost ar avea ?
- Asta doar tu știi, dacă e prinsă și ea în povestea asta, ar merita să știe. Mi se pare un om deosebit și oricine ar fi merită să joci cinstit.
- Ea nu e deloc prinsă în povestea asta, cum îi spui tu, doar eu sunt cel prins...
Băiatul îl privi lung. Da, tatăl lui era cel prins, mult prea prins chiar.
- Ce șanse ai întrebă el scurt, strângând marginea mesei până când mâna i se albi.
- Să o conving pe Dora să fie iubita mea ? Întrebă Alexandru ăntorcându-se cu spatele la el și îndreptându-se cu mâinile în buzunare către geam.
- Să trăiești tată, șopti băiatul simțind cum o lacrimă i se rostogolește pe obraz.
- Urmă o pauză lungă, atât de lungă că fiecare, furat de gânduri uită cine, ce întrebase, ceea ce le fu de folos amândurora să diminueze impactul răspunsului care veni într-un târziu, când Alexandru se întoarse de la geam în apropierea copilului său.
- Dacă boala a recidivat, niciuna, șopti acesta resemnat, îmbrățisându-l strâns.
****
A doua zi la micul dejun Dorei i se păru că cei doi nu arătau prea bine, dar puse înfățișarea lor pe seama neodihnei datorată faptului că probabil stătuseră împreună până târziu.
După concursul lui Alin care dură până spre amiază, ieșiră să se plimbe prin oraș, luară prânzul la un restaurant cochet din centru, vizitară câteva obiective turistice importante. Spre seară se întoarseră la hotel unde Alin le comunică că pentru programul de seară le lăsa libertatea să și-l stabilească împreună pentru că el mergea împeună cu colegii de facultate la un concert ce fusese prevăzut în programul evenimentului. Dora îi ură audiție plăcută și spuse că după cină ar fi preferat să se odihnnească, având în vedere că în ziua următoare urmau să plece și îi aștepta un drum de câteva ore. Alexandru și-ar fi dorit să vadă o piesă de teatru, dar respectă dorința Dorei. Așa că după cină o întrebă dacă nu se răzgândise și nu ar fi vrut să meargă în barul din holul hotelului unde era un mini-concert de jazz. Dora rămase fermă în decizia ei de a urca în cameră, el nu mai insistă, îi ură noapte bună, spunându-i că avea de gând să mai rămână la acel concert.
Urcând în cameră, Dora făcu un duș lung și fierbinte, se îmbrăcă pentru noapte într-o cămașă de noapte din satin albastru și așeză relaxată în pat, pregătită să citească ceva înainte de a adormi. Cufundată în lectură, sau poate, mai degrabă, într-o toropeală plăcută, nu auzi de prima dată bătaia ușoară în ușă. Când aceasta deveni insistentă, se ridică din pat, și conștientă de ținuta ei ușor indecentă se apropie de ușă pe care o întredeschise doar puțin.
Rezemat de tocul ușii, într-o așteptare nerăbdătoare, se afla Alexandru, ținând în mână o sticlă de vin și două pahare cu picior. Când simți că ușa se deschide, o împinse cu umărul și dând cu ochii de Dora în minuscula ei cămașă de noapte, o trase spre el cu mâna liberă și srutând-o delicat pe obraz, spuse zâmbind :
- Răvășitoare doamnă, m-am gândit că ați vrea să sărbătorim împreună reușita fiului meu, care tocmai a câștigat premiul al II-lea la acest concurs.
- Felicitări, mă bucur pentru succesul lui, dar lipsește sărbătoritul, mai zise ea, privind în lungul holului, în timp ce Alexandru intrase în cameră și punea în pahare conținutul sticlei pe care o desfăcuse probabil la bar.
Întorcându-se spre, îi întinse unul dintre pahare și spuse privind-o așa cum o pisică se uită la un castron cu lapte cald :
- De fapt, am căutat un pretext să vin să te văd, de sărbătorit urma să sărbătorim mâine, dar în seara asta vroiam să te simt aproape, cât mai aproape de mine. Lasă-mă să te iubesc Dora, te doresc. Te-am dorit din clipa în care am dat cu ochii de tine în magazin, doar că am avut nevoie de timp, puțin timp, să-mi înțeleg starea. Zicând acestea Alexandru o îmbrățișă, înfiorat, acoperind-o cu sărutări și încercând să scurteze distanța dintre ei și patul din care Dora coborâse ca să-i deschidă. Smulgându-se din îmbrățișarea lui dornică de carnea ei, Dora rosti :
- Dar eu nu te doresc, Alexandru. Îmi pare rău, sună nedrept și brutal, dar asta simt
Cuvintele Dorei fură ca un duș rece pentru acesta. Deșteptat parcă dintr-o transă, puse paharul pe masă și se trânti în fotoliul de lângă pat, luându-și capul în mâini. Se simțea ca un idiot. Și mai rău era că îl durea. Îl durea brutalitatea cu care Dora îl respinsese. Dar, totodată, simțea o îndârjire surdă la orice voce a rațiunii, la indiciile clare pe care ea i le transmitea că nu era interesată de iubirea lui. Acum durea la fel de mult ca atunci când văzuse în timp proiecția propriei ei suferințe legată de această iubire. Își dorise să cunoască paroxismul, să simtă că se descompune de dorința pentru o femeie. Acum, asta se întâmpla. Se simțea dezasamblat, piesă cu piesă, în fața unei femei care nu dorea nici măcar să îl atingă, darămite să îl facă la loc. Ridicând privirea spre ea, care rămâsese în mijlocul camerei, așteptând ca el să treacă peste această respingere, întrebă :
- De ce, Dora ?
- Pentru că în inima mea nu încap două iubiri în același timp.
- Înțeleg, nu ai să îl uiți niciodată ?
- Într-o zi, răspunse Dora, convinsă fiind că a-i povesti lui Alexandru despre Tudor, omul pe care venise aici să îl uite, nu i-ar fi folosit la nimic, ba dimpotrivă, l-ar fi făcut să creadă că oamenii vii sunt mai ușor de înlocuit, pentru că nu au aura celor drepți.
- Îmi pare rău, continuă ea, poate-ți doreai să se întâmple altfel, dar ar fi fost nedrept pentru noi amândoi, eu am să plec oricum. Tu ai viața ta aici, eu am viața mea în altă parte. Ar fi fost doar ca o hârjoană a cailor sălbatici. Căpăstrul nu e pentru niciunul dintre noi.
- Și dacă ți-aș spune că...
- Orice mi-ai spune nu ar schimba nimic din ce simt. Îmi pare sincer rău.
- Ai dreptate, iartă-mă. Am greșit crezând că aș putea să te fac să mă iubești atât de repede.
- Nu înțeleg, nu cred în iubirile care se nasc sau cresc odată cu trecerea timpului.
- Eu da ! Și dacă fac rost de timp o să-ți demonstrez asta.
- Eu sunt cea care pleacă, Alexandru.
- Nu, Dora. Acum sunt convins că eu plec, dar vom vedea.
- Ce vrei să spui ?
- Lasă, nu contează. Noapte bună, Dora. Ne vedem mâine dimineață.
- Ca să ne luăm rămas bun.
- Ei nu se va întâmpla chiar acum...
- Rămân la Sibiu, Alexandru. E mai bine așa.
Un adevărat film! Elementul vizual din descrieri face ca totul să se desfășoare extrem de viu în mintea cititorului! Frumos!
RăspundețiȘtergere