Nici mătușa lui nu pusese prea multe întrebări. Se bucură de revederea lui Alin din tot sufletul ei, se întristă de absența ei, dar nu întrebă nimic. Înțelesese că între cei doi lucrurile fuseseră altfel decât se așteptase Alexandru. Ea îl prevenise. Nu judeca și nu condamna pe nimeni, dar îi părea rău. I-ar fi plăcut să o șgie pe Dora parte din famile, i-ar fi plăcut să îl vadă pe nepotul ei fericit alături de o femeie pe care el și-o dorea. Dar inimii nu-i poți porunci cât și cum să iubească și mai ales către cine să-și îndrepte iubirea. Bănuia că, după trecerea impactului dureros, Alexandru își va vedea de viața lui, iar cei doi vor continua să păstreze legătura și poate cine știe, timpul are adesea pregătite atât de multe surprize.
Alexandru nu spuse decât că Dora decisese să mai rămână o vreme la Sibiu după care o să se întoarcă ca să-și ia restul de lucruri înainte de a pleca definitiv. Și-atât ! Nici măcar Dora nu sunase ca să îi spună ceva din cele decise de ea. Poate că ea credea că fiindu-i mătușă lui Alexandru, nu mai era binevenită în casa ei. Ar fi fost nedrept să aibă o asemenea atitudine față de fată, se gândi bătrâna. Se cunoscuseră singuri, nu avusese niciun amestec în modul cum evoluaseră lucrurile între ei. Până la urmă, își zise ea, nimeni nu era vinovat de nimic și ei erau doi adulți care știau să-și gestioneze viețile după rațiunea și simțirea lor.
*****
În ziua următoare Dora hotărî să își lase telefonul deschis în cazul în care planurile lui Eugen se schimbau să se poată reorganiza. Avea în plan să o sune și pe mama Rada să îi spună că urma să treacă să își ia restul de lucruri și rămas bun de la ea. I-ar fi pplcut să păstreze legătura dar nu credea că acest lucru ar fi fost posibil. Până la urmă era mătușa lui Alexandru și era normal ca balanța să încline în favoarea lui și, poate, pe bună dreptate. Tocmai medita la modul cum avea să se poarte cu ea, la întoarcerea în sat, când primi un mesaj pe telefon.Nu-i veni să-și creadă ochilor când îl citi. Mesajul era de la Tudor, scurt și concis, caracteristic lui :
- Vreau să vorbim, când îți deschizi telefonul sună-mă.
Îl citi și reciti de câteva ori parcă decodifica ceva criptic și nu era sigură că a înțeles exact. Își simți palmele transpirând de emoție, inima bătându-i cu putere și se recunoscu în ea, Dora care nu încetase să fie nici măcar o secundă îndrăgostită de Tudor, chiar dacă ar fi călătorit într-un univers paralel. Cele câteva fracțiuni de secundă cât telefonul sună i se părură suficiente cât pământul să realizeze nu una ci două mișcari de revoluție și îi era teamă, aproape își dori ca el să nu răspundă. Când auzi timbrul vocii lui rostind la celălalt capăt -Bună, Dora simți că întregul ei trup se relexează, cufundat parcă într-o baie caldă și parfumată. Închise ochii și ascultă vocea aceea care avusese întotdeauna darul de a-i calma interiorul ca un vânt îmiresmat de primăvară.
- Bună, Tudor, răspunsese ea, simțind cum tot ceea ce încercase să dezlipească din inima ei se lipea la loc, părticică cu părticică, ca atrase de un magnet.
- Acum știa că oriunde ar fi plecat, că orice s-ar fi întâmplat cu relația reală, palpabilă, concretă dintre ea și Tudor, iubirea ei pentru el ar fi dăinuit peste timp.
- Unde ești, Dora ?
- Nu sunt foarte departe, dar nu sunt nici foarte aproape. Să zicem că sunt la jumătatea distanței dintre tine și mine.
- Simt asta, glumi el. Mi-ar plăcea să scurtezi distanța asta.
- Să o scurtez eu, întrebă Dora, înțelegând de aici că dacă decizia plecării îi aparținuse, aceea a întorcerii devenea o dorință a celui care n-o împiedicase în niciun fel să plece, respectându-i dorința de expansiune și libertate, în ceea ce fusese până la urmă o ventură a cunoașterii propriei ei capacități de a iubi.
- Eu cum fac să te aduc înapoi ? Veni întrebarea lui peste avalanșa ei de gânduri âncă nelimpezi și înșelătoare, ca o apă a cărei albii ți se pare atât de aproape când de fapt este mult mai adâncă.
- Nu trebuie să faci asta, de fapt n-am plecat niciodată, am așteptat doar să putem mânca cireșe împreună. S-au copt.
- Aproape. Îți cumpăr când vin să te văd. În schimb au înflorit trandafirii. Cei albi miros a dorul meu de tine, inconfundabil ca adevărul pe care fiecare dintre noi îl poartă în suflet. Dora râse.
- De ce râzi, Dora.
- Eu mizam pe cireșe și când colo, trandafirii ți-au reamintit de mine.
- Reamintit ? Mi-ai lipsit Dora, nu-ți poți reaminti ceva ce de fapt nu ai uitat. Ne vedem când te întorci, te sărut.
- Da ne revedem atunci, spuse ea și apoi închise.
- Era dezamăgită ? Se așteptase la mai mult ? La o declarație de dragoste ? N-ar mai fi fost Tudor dacă asta s-ar fi întâmplat. Tudor îi spunea ce simte pentru ea foarte rar. De regulă la începutul primăverii ca o renaștere a tuturor simțurilor însetate de viață și pe la jumătatea toamnei ca un simbol al bucuriei unui rod îmbelșugat ce va fi suficient să-i încălzească sufletul în iarna ce urma să vină. În restul timpului era ca un copac falnic care-i purta de grijă dăruind-i încrederea și protecția de care avea nevoie, adăpostind-o între ramurile lui puternice și viguroase care însemnau mai mult decât cuvintele.
****
Când mașina lui Eugen opri în fața curții mamei Rada și Dora coborâ simți cum sufletul i se strânge, ca atunci când părinții vânduseră casa bunicilor și venise să își ia pentru ultima dată rămas bun, știind că nu va ami avea niciodată posibilitatea să petreacă timpul acolo.
Atunci plânsese, acum însă reuși să-și înfrângă tristețea și să accepte că despărțirile de oameni făceau parte din firescul vieții. Sunt însă situații când știi că nu le vei mai revedea niciodată și atunci încerci să-ți umpli sufletul cât mai mult cu frumusețea lor, cu bunătatea și afecțiunea oamenilor care sfințesc locul prin felul lor de a fi.
Era și cazul casei mamei Rada și mai ales a mamei Rada însăși. Dora știa că că nu va mai veni niciodată aici, că nu se va mai reîntâlni niciodată cu femeia aceea care-și deschisese ușa casei și poarta sufletului pentru ea. Și oricât de mult s-ar fi străduit ea, acest lucru nu ar fi putut fi schimbat. Vorbise cu mama Rada la telefon cu o zi în urmă. Nu o întrebase nimic, dar știa că înțelelesese totul și îi vorbise cu aceeași blândețe și dragoste ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Bătrâna îi spusese că această perioadă pe care o petrecuse în casa ei avuse rolul de a schimba ceva și în viața ei. Un suflet de om în casa ei din nou, o făcuse să-și dea seama că nu mai dorea să îi țiuie liniștea în urechi și că acasă este acolo unde cineva te iubește, în cazu ei, fiica din Danemarca. Se decisese să plece, stea măcar o vreme dacă nu definitiv la ei.
Dora o felicită pentru decizie și îi spuse că la fel gândise și ea, dar nu dorise să se amestece în viața ei. Bătrâna răspunsese scurt :
- Știu. Și Dora înțelesese că Alexandru îi relatase discuția pe care ei doi o avuseseră pe marginea acelui subiect.
Acum, când Eugen punea în mașină bagajele, Dora o îmbrățisă strâns în fața porții. Și-aminti de sărutările și îmbrățișările bătrânei în ziua aceea când crezuse că este prietena lui Alexandru. Atunci venea, acum pleca. Atunci se temea de ce o să găsească, acum o durea ceea ce trebuia să lase în urmă. Un singur lucru nu se schimbase: nu era, nu devenise prietena lui Alexandru. Nu întrebă de el și nici bătrâna nu îl menționă. Dora știa însă că avea să se gândească de multe ori la el și la mirosul lui de rufe geruite și niciodată nu va putea să uite sărutul acela care o făcuse să tânjească după inocența copilăriei. Nu-l iubea pe Alexandru, dar îl prețuia și dacă circumstanțele ar fi fost altfel i-ar fi plăcut să rămână prieteni. Știa că acest lucru nu era posibil și în adâncul inimii ei spera ca el să nu pună în aplicare promisiunea de a o căuta ca să o facă să o iubească, ci dimpotrivă să își continue căutarea a ceea ce dorea în sufletul altei femei, fie ea carla sau altcineva.
Dar, probabil într-o zi, mâncând cireșe îi va fi dor de el. Îl va chema oare atunci ? Cine putea ști?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu