Până se coc cireșele XI

　　
　　Două ore mai târziu se îndreptau deja spre sat mulțumiți de cele cumpărate. Fusese o experiență plăcută care detensionă atmosfera dintre ei. Ajunși în supermarket amândoi realizaseră că exageraseră atunci când spuseseră că nu se pricep la cumpărături. Se completaseră reciproc și în scurt timp reușiseră să încropească un coș sănătos și ofertant pentru bucătăria tradițională a mamei Rada. Apoi mâncaseră ceva la un fast-food din interiorul supermarket-ului și acum se îndreptau spre casă.
　　Alexandru era calm și degajat, conștient de prezența ei, neputându-și scoate din minte fiorul pe care îl simțise când mâna lui se așezase peste a ei, ca să ia nota de plată. Regretase că nu prelungise momentul, dar fusese suficient cât să realizeze să-i simtă încă o dată mâna aceea mică și catifelată, să o ducă la buze, să-i mângâie obrazul, să... Oh, Doamne, Alexandru, de ce-ți faci asta ? Se întrebă el. Pentru că deja sunt pe un drum fără întoarcere, își răspunse tot el.
　　Și Dora se simțea bine, părea să fi trecut destul de ușor peste acel moment din cafenea când se lăsase pradă slăbiciunii de moment, determinată de teama că va trebui să se întoarcă în trecut, amintindu-și, povestind...
　　Venise aici să uite, încuind cu lacăte grele un trecut, nu ca să-l țină activ vorbind despre el. Se lăsa prea mult și prea des cuprinsă de tristețe. Eugen avea dreptate. Moartea unui om, oricât de drag ți-ar fi fost, nu însemna neapărat și moartea ta, dacă ai reușit să mergi mai departe, și să lupți pentru dreptul tău la o nouă viață. Iar ea reușise asta, supraviețuise, se refăcuse în propriul ei întreg, condensat într-o jumătate, căci cealaltă jumătate o aștepta propbabil cuminte și răbdătoare în lumea de dincolo, până la saltul final. Gândindu-se la cele întâmplate mai devreme în cafenea, realiză că fusese o greșeală din partea ei, o gafă stupidă. Alexandru era un om matur, cu același drept la viață ca și ea. Părea un bărbat sănătos, cu o viață socială și profesională activă, de ce să-și refuze bucuria de a avea pe cineva în viața lui, și ce o îndreptățea pe ea, o străină, să se intereseze de viața lui personală.
　　Trebuia să recunoască că undeva în subconștientul ei își dorise să știe, dar habar nu avea de ce, căci în inima ei nu mai era loc pentru o altă iubire, și mai știa că dacă l-ar fi iubit, din punctul ei de vedere, al celei capabile de iubire, statutul lui Alexandru nu ar fi avut nicio relevanță. L-ar fi iubit indiferent dacă ar fi fost sau nu divorțat, văduv, căsătorit, văduv, într-o relație sau nu. Pentru că viața îi demonstrase că iubirea nu are hotare, și dacă este împărtășită nu ține cont de barierele și închistarea conveniențelor sociale. Iniimii nu îi poți porunci pe cine să iubească, rațiunii îi poți însă impune unde să se oprească.
　　În curând ajunseră acasă. Mama Rada îi aștepta deja de câteva ore bune, căci se făcuse ceasul aproape 5. Nu fu însă chip să îi convingă să mai mănânce ceva. Alexandru descărcă cumpărăturile, în timp ce bătrâna o bombănea de zor pe dora pentru că nu se astâmpărase.. Când termină Alexandru spuse că venise rândul televizorului. Dora se crispă, dar păstrându-și calmul spuse:
　　- Mulțumesc încă o dată, ai fost o companie plăcută. Apreciez efortul tău și ajutorul acordat și iartă-mă pentru indiscreția comisă. Viața ta personală este strict problema ta, așa cum stau lucrurile și în cazul meu, și nu aveam niciun drept să pun acea întrebare. Cele spuse de tine, înainte de acel moment erau suficiente pentru doi oameni care nu fac parte unul din viața celuilalt, decât ca niște simple cunoștințe.
　　Alexandru asculta fără să fie în stare să spună ceva. I se părea că este concediat, pus pe liber cu o diplomație exemplară, așa ca un șef tăios care-ți mulțumește pentru competența și profesionalismul tău, dar îți dă de înțeles că firma pentru care lucrezi nu mai are nevoie de tine. Încercând să readucă discuția din plan concret, în imediata ordine cronologică a acțiunilor, spuse :
　　- Speram să-mi ții companie cât instalez televizorul.
　　- Nu cred că pot, Alexandru, spuse ea sec, dar durerea era acolo și el o văzu din nou.
　　- De ce ?
　　- Pentru că îmi aduce aminte de un om de care încă mi-e uneori dor, foarte dor.
　　- Și pe care îl aștepți să te cheme la vremea cireșelor, când i se va face și lui dor, nu-i așa ?
　　- Nu, Alexandru, țipă el. El nu mai poate chema pe nimeni aici pe pământ, rosti ea dintr-o dată istovită, cu mâinile pe lângă corp și cu fața schimonosită într-o încercare supraomenească de a nu plânge. În clipa aceea Alexandru scăpă paharul cu apă pe care îl ținea în mână. Ea trecu în fugă pe lângă el, suficient cât să îl audă șoptind :
　　- Cine ești, Dora ? Cine ești ?
　　
　　
　　Cine ești, Dora ?

  Un țipăt prelung din interiorul ei o trezi. Visase ! Nu-și amintea ce, dar probabil fusese ceva dureros, de care se speriase. Întinse mâna și aprinse veioza de la capătul patului. Ridică cealaltă mână și se uită la ceas. Era aproape două noaptea. Se lăsă să cadă înapoi pe pernă, fără să stingă veioza, închise ochii doar ca să se liniștească, pentru că știa că va trece ceva vreme până va reuși din nou să adoarmă.
　　Oricum adormise devreme, fără ca măcar să arunce vreo privire înspre televizorul pe care Alexandru îl așezase în camera alăturată.
　　-Cine ești, Dora ? Cine ești ?
　　Tocmai de ce se temuse, întrebările la care nu ar fi vrut nicicum să răspundă. Fugise plângând în spatele casei a cărei curte se termina chiar pe marginea unui pârâu, iseșise pe portiță și coborâse cât mai aproape de el, cu inima bubuindu-i în piept și cu nervii încordați la maximum. Se temuse că el, Alexandru, avea să vină după el, să-și primească răspunsul la întrebare. Nu se întâmplă asta și în sinea ei îi mulțumi . Ar fi fost prea mult. Își lăsă mintea să i se golească de orice fel de gând și ascultă doar susurul pârâului ca o terapie, ca o muzică șamanică care să o relaxeze.
　　Stătuse pe marginea pârâului, multă vreme, până când simțise că i se face frig și că începe să se întunece. Se întorsese în curte. Alexandru plecase. Intrase în bucătărie unde mama Rada tocmai încălzea mâncarea. Când o văzu, o privi fără să o ia la întrebări. Dora îi mulțumise în gând pentru asta, căci nu știa cum ar fi reacționat dacă femeia s-ar fi pornit să turuie. Se așezase la masă, scuturându-se ușor înfrigurată. Bătrâna luase din cuier o vestă și i-o pusese pe spate, strângând-o ușor de umeri. Se așezase lângă ea, îi luase mâna într-a ei și îi spusese scurt :
　　- Bărbatul meu a murit acum 25 de ani, dar totul e atât de viu de parcă ar fi fost ieri. S-a spânzurat. Fără vreo explicație, fără vreun motiv, fără ca noi ceilalți din jurul lui să pricepem ce intenții are. Mulți ani am fost convinsă că din cauza mea, că nu fusesem o nevastă bună, apoi am înțeles că nu voi mai afla niciodată motivul, și m-am liniștit încăpățânându-mă să trăiesc ,după ce ani la rând îmi dorisem să mă duc și eu după el.
　　- Știu, mamă Rada, cunosc temerea, și eu m-am luptat cu sentimentul de vinovăție, cu neputința de a fi schimbat în bine lucrurile.
　　- Nimeni, fata mea, nu poate schimba nimic din ceea ce îți este dat să trăiești. Eu așa cred. Fiecare avem o soartă, o cruce de dus pe lumea asta, și cine știe ce ne-o fi dat să întâmpinăm și pe cealaltă. Dar, Dora mamă, eu poate am greșit, tu nu face aceeași greșeală. Viața lui a fost viața lui, viața voastră a fost viața voastră, nimeni nu mai poate schimba asta, dar viața ta este de acum viața ta. Trăiește-o așa cum simți și poți tu și nu da socoteală nimănui pentru alegerile tale, oricum într-un fel nici astea nu sunt ale tale, ci sunt și ele menite de acolo de sus să-ți reașeze viața.
- Cum adică nu sunt ale mele ? Întrebase Dora.
- Vezi tu, eu nu sunt o femeie școlită, dar am văzut multe în jurul meu, și am înțeles multe. Noi, oamenii, ne batem cu pumnii în piept atunci când reușim unele lucruri, mândri de ceea ce am făcut, și credem că este meritul nostru. Când ni se întâmplă ceva rău, dăm vina pe soartă și spunem : Așa a vrut Dumnezeu, Așa a fost soarta mea, ca și cum atunci alegerea nu ar mai fi a noastră. Învinuim pe alții nu pe noi. Binele e reușita noastră, răul e de la altcineva. Dacă totul este dăruit de Dumnezeu atunci El îți așterne în calea ta și ceea ce este bine și ceea ce este o încercare. Bătrânii mei aveau o vorbă : Dumnezeu nu-ți dă mai mult decât poți duce.
- Poate că ai dreptate. Nu ești primul om care îmi spune asta, dar și dumneata ta știi că o astfel de încercare, sau mai bine zis toate încercările grele te schimbă din temelii și nimic nu va mai fi la fel.
　　Bătrâna ridicase din umeri și nu mai spusese nimic o vreme. Apoi, se ridicase de la masă și pusese mâncarea în farfurii, dar niciuna nu fusese în stare să se bucure de cină. Bătrâna strânsese masa, Dora spălase farfuriile și îi urase femeii noapte bună. Mama Rada scosese din buzunarul șorțului  o hârtie pe care i-o întinsese spunând :
　　-Alexandru a lăsat numărul de telefon, a spus să îl suni dacă nu te simți bine.
　　- Mulțumesc frumos, sunt bine, nu o să-l deranjez pentru orice fleac, zisese ea împingând mâna bătrânei într-o parte.
　　-Ia-l totuși, nu se știe peste noapte.
　　- Dora îl luase și plecase în camera ei. Îl pusese pe măsuța de toaletă.
　　- Cine ești , Dora, îi răsunaseră din nou în urechi cuvintele lui.
　　- Sunt un om obisnuit,Sufletul meu poartă cu el CV-ul unui om obișnuit, murmurase ea, stingând veioza.