O femeie singură într-o lume plină
Dora își privi ceasul. Era timpul pentru pauza de prânz. Se gândi dacă să iasă în oraș sau să apeleze o firmă de catering. Era o zi frumoasă de toamnă, merita să caute o masă la unul din restaurantele de tip fast-food din apropierea parcului Cișmigiu.
Trecuse aproape un an și jumătate de la acea etapă în viața Dorei pe care o petrecuse în satul acela de munte și pe care o păstrase cu sfințenie în amintirea ei.
Viața ei continuase cu schimbări mari și mici care contribuiseră la maturizarea ei interioară, la acceptarea a ceea ce reprezenta Dora în primul rând pentru ea însăși și nu în ultimul rând pentru oamenii care făceau parte din viața ei. Se mutase definitiv în capitală ca să fie mai aproape de Tudor, dar nu schimbaseră cu nimic relația lor, înțelegând că spre deosebire de ea, el avea alte valențe pentru dorul de femeia iubită. Învățase să-i dea voie să i se facă dor de ea fără a deveni o prezență acaparatoare, plictisitoare și permanentă.
Învățase să împăturească câteva clipe frumoase într-un colț de îmbrățișare stângace și să le țină strâns lipite de trupul ei ca să nu-i stingherească plecarea și să-i facă dorită venirea.
Profesional renunțase la traduceri și lucra pentru o companie de marketing virtual la departament de relații cu clienți externi, ceea ce îi permitea să călătorească destul de des în străinătate, mediind potențialele relații de afaceri între reprezentanții autohtoni și partenerii lor străini. Îi plăcea ce făcea, se obișnuise cu greu în acest mare oraș în care, după terminarea facultății nu credea că se va mai întoarce vreodată.
Uneori, se surprindea gândindu-se la Alexandru. Nu putea să explice natura gândurilor ei, dar păreau a fi ceva neclarificat, netrăit și lăsat în așteptare, despre care nu știa dacă se va mai întâmpla vreodată. Alexandru nu o mai căutase niciodată. La început nu i se păruse nimic suspect sau nelalocul lui și îi respectase decizia. Îl crezuse supărat pe ea și pe bună dreptate. Fusese rănit, probabil suferise, o vreme, apoi probabil se consolase în brațele Carlei, descoperind că și o altă femeie poate avea niște calități mult mai importante decât ale ei. De multe ori se surprinsese rămânând cu privirea ațintită pe numărul lui de telefon din agenda, așa cum îl salvase în noul ei telefon. Ar fi vrut să îl sune, apoi ceva o reținea. Ce rost ar fi avut ? Își amintea cuvintele lui. Am să mă întorc după tine, înțelegi, nu ? Nu o făcuse, ceva din hotărârea lui se schimbase ulterior și atunci de ce să îl mai sune ? Pe măsură ce lunile treceau, viața se reașezase pe făgașul ei firesc pentru amândoi, el acolo, ea aici.
O vreme ținuse legătura cu mama Rada care își vânduse casa și rămăsese definitiv în Danemarca. Era bine și îi plăcea să fie aproape de fiica și nepoții ei. La început vorbiseră mai mult și mai des. Apoi, cam după sărbătorile de iarnă o simțise pe bătrână că-și schimbă cumva atitudinea față de ea și uneori, inexplicabil îi spunea că nu mai poate vorbi sau că trebui să închidă. Fiind din ce în ce mai atentă, Dora sesiză că bătrâna ar fi vrut să o roage să nu o mai sune, dar nu îndrăznea, ca să nu fie nepoliticoasă față de ea, așa că Dora o sună din ce în ce mai rar, până când, stând cu telefonul în mână decisese că poate nu mai aveau ce să-și spună și renunță.
Când venise vremea cireșelor, i se făcu nespus de dor de amândoi. Sperase că că Alexandru își va aminti de importanța cireșelor pentru dorul de oameni, dar nu se întâmplă nimic, probabil uitase sau pentru el nu aveau aceeași semnificație ca pentru ea.
Și vremea cireșelor de mai se duse. Se gândi că mai era până se coceau cele de iunie. I se păruse inexplicabilă această așteptare amestecată cu nerăbdarea nejustificată de a auzi vocea unui om care probabil nici nu -și mai aducea aminte de ea. Într-un impuls de acceptare a rolului lui episodic în coacerea cireșelor din anul anterior, când așteptase chemarea fericită a unui alt om, ștersese din memoria telefonului numărul lui de telefon.
Apoi îl visă. Fu singura dată când Alexandru apăru în visele ei. Era în noaptea de Sânziene și i se păru un vis nefiresc, ca și cum Alexandru ar fi fost unul din cei veniți pentru o clipă pe pământ, odată cu deschiderea cerurilor, conform tradiției populare. Se trezise plângând și întrebându-se de ce oameni dragi se înghesuiau atât de mulți și atât de nefiresc dincolo de viață...
Fusese un vis ciudat și îl gonise repede din mintea eai că să nu se contamineze de starea lui îngrozitoare.
Dora tresări la auzul bâzâitului telefonului de interior. Ridică receptorul și auzi vocea recepționerei de la intrarea în firmă :
- Bună ziua, d-nă Teoderescu. Vă caută un domn, Alin Preda, să urce sau sunteți ocupată ?
- Cobor imediat, spuse Dora simțind cum îi bate inima. Incredibil Alin. Își aminti de sentimentul ciudat pe care îl avusese la despărțirea de el, că ei doi se vor mai întâlni, și iată că acest lucru se întâmpla. Și-atunci ? Alexandru ? Nu avea să-l revadă și pe el ? Poate erau împreună se gândi ea, zâmbind că mizaseră pe elementul surpriză.
****
Când ajunse în holul de jos al imobilului în care lucra, Dora își aruncă privirea spre zona de protocol în care probabil Alin o aștepta. Îl zări la una din măsuțele de cafea, dar era singur. Scrută cu privirea încăperea, dar nu părea să mai fie altcineva. Stâpânindu-și dezamăgirea se îndreptă către Alin. Acesta o zărise și el și se ridicase în picioare ca să o întâmpine.
- Hello, stranger, zise Dora întinzându-i ambele mâini gata să îl îmbrățișeze și sărutându-l pe amândoi obrajii când acesta se aplecă spre ea. Nici nu știi ce bine îmi pare să te văd.
- Bună, Dora, spuse el, zâmbind sau mai bine zis încercând să zâmbească. Pe Dora o izbi privirea lui. Părea atât de cunoscută, ca și cum se privea pe ea în oglindă acum câțiva ani. Și el părea schimbat, mai palid, mai slab.
- Ești bine, Alin ? Întrebă ea sperând că totul este în regulă cu tânărul.
- Nici nu știu ce să îți spun Dora, de unde să încep. Am ezitat mult înaintea de a lua decizia să te caut. Uneori mi se părea că nu mai are rost, alteori însă mă gândeam că am o datorie morală față de tata care te-a iubit enorm.
- Stai un pic Alin, m-ai pierdut. Ia-o de la început și lămurește-mă despre ce vorbești. De ce nu mai avea rost să vii și ce legătură are asta cu tatăl tău și ce crezi tu că a simțit el pentru mine?
- Da, ai dreptate. Hai să ne ducem la începutul discuției noastre de la Sibiu. Ți-amintești, Dora ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu