Am recunoscut-o ca fiind voința mea, cea care lupta cu toate angoasele și stările mele inexplicabile pentru demonstrabilul cotidian și acceptabilitatea umană, cea care împuținată de refuzul meu sistematic de a mă alia cu ea pentru că nu învățasem ce înseamnă un efort de voință, se resemnase să continue lupta singură, atât cât mai putea, pentru că nu știa ce înseamnă renunțarea. Mi s-a făcut milă de ea, și am încercat să iau din mâna ei mănunchiul din ce în ce mai greu. L-a strâns la piept și m-a îndepărtat speriată :
- Dacă l-ai lua înapoi atunci efortul meu ar fi inutil. Lasă-le să cadă, presară-le în urma ta, doar ca să-ti dea siguranța că le vei găsi la întoarcere. Eu rămân aici să le strâng.La un moment dat vei uita, fie numărul lor, fie tipul lor, vei uita să te îndoiești de tine și de viața ta. Până atunci însă, mergi mai departe. Când vei ajunge la marginea sufletului să mă strigi.
- Există așa ceva? Am întrebat eu.
-Nu știu, uiți că eu vin în urma ta?
-Vino cu mine, voință ! , am rugat-o eu. Împreună cu tine mă simt în siguranță. Tu, voința mea, vei ști mai bine decât mine cum să mă aperi și să mă îndrumi.
- E prea târziu să te apăr și prea devreme să te îndrum, îmi răspunse ea răsuflând greu și așezându-se pe o bucată de liniște din cele care străjuiau de o parte și de alta poiana în care ne aflam. Dar este momentul potrivit să înțelegi că locul acesta îți aparține, e numai al tău, și tu ești cea care decizi cum să îl păstrezi.Numai tu poți ajunge aici în sufletul tău, independent de dorința celorlalți. Ai văzut cum ai găsit acest loc când ai venit. Nu au trecut decât câteva minute și deja nori de vreme rea plutesc deasupra noastră.Întotdeauna îți vei găsi aici liniștea dacă vii pentru ea. Dacă însă vei purta cu tine în continuare tot acest zbucium de dincolo, în curând vei pustii acest loc și întoarcerea ta aici va deveni inutilă. Acum du-te, m-am odihnit destul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu