Și s-a făcut astăzi !

　　　Va fi odată ca niciodată un mâine altfel față de toate celelalte zile de astăzi sau de ieri. De ce va fi altfel? Soarele va răsări la fel dar eu voi vedea ceva diferit în fiecare rază ce va zăbovi pe obrazul meu. Îi voi simți mângâierea caldă și bună, pătrunzând dincolo de piele, mângâind carnea, mângâind zâmbetul pitit undeva în spatele lui. Și luna va răsări la fel în nopțile cu adevărat senine, doar că eu voi ști să îi simt tremurul oglindit în apele limpezi ale ochilor mei ațintiți către ea, într-o implorare mută de a-mi vorbi frumos și deschis despre toate poveștile de dragoste pe care le-a ascultat înțelegătoare din înaltul cerului. Oare câte declarații de dragoste o fi învățat ea de la noi muritorii ce o luăm mereu martoră pentru iubirile noastre unice astăzi, uitate mâine ?
　　　Și stelele vor fi acolo, răsfirate pe cer, pregătite să cadă și să renască iar si iar, fiecare având locul ei pe boltă, veghind asupra acelui muritor de aici de pe pământ până când vor pleca împreună spre infinit.
　　　Îmi voi căuta cu ochii însetați de nemărginire steaua mea, ascunsă într-un colț de pleiadă, modestă și timidă, neîndrăznind să ceară atenția celorlalte atât de strălucitoare față de ea, ce au eclipsat-o mereu, împingând-o către mărginea constelației. Mi-amintesc ca la un moment dat a fost gata să cadă , să se prăbușească într-un ocean de tristețe și durere.
　　　Se întâmpla asta într-un ieri istorie, scris de mână cu litere mici într-o caligrafie dezordonată de spirit neuniform, rătăcit într-o avalanșa de trăiri și experiențe nu neapărat profunde cât neînțelese de restul stelelor de acolo de sus, și de restul muritorilor aici jos.
　　　Cine să știe în afară de mine și de mica mea stea cum este să bâjbâi obosit într-un întuneric atât de prietenos că până și ideea de lumină ni se părea un dușman. Cum e să pipăi abandonul la fiece pas, singurătatea la fiecare mișcare și disperarea la orice atingere. Să stai luni în șir suspendat intre 2 lumi fiecare rostindu-și chemarea ei la fel de importantă. Vino la mine spunea una din ele, rămâi, nu pleca implora cealaltă. Și m-aș fi dus că-mi era dor de o (re)întâlnire, de o strângere de mână și de acea îmbrățișare și aș fi rămas să trăiesc o poveste diferită din care abia se scrisese "a fost odată...." cu promisiunea mută a unei fericiri terestre purtând gustul acelui fruct pe care nu l-am mâncat niciodată pentru că încă nu fusese creat.
　　　Și încet ieri a trecut, caligrafia s-a ordonat, s-a făcut rotundă și înclinată spre dreapta, și am rămas aici pentru iubirea mea de oameni și de frumos.
　　　Și s-a făcut astăzi, l-am descoperit fără să îmi dau seama în mijlocul vieții mele, deși poate, fiind darul lui Dumnezeu l-am purtat mereu în suflet ,neștiutoare și ignorantă. M-am bucurat și poate așa a fost să fie, să stea ascuns până acum pentru a fi descoperit într-un moment în care credeam ca Dumnezeu a terminat toate darurile sale, sau că port în mine blestemul copilului "neascultător" care, deși a scris ani de zile scrisori lui Moș Crăciun, nu a primit niciodată înapoi  mama pierdută din "vina" lui la naștere.
　　　Am trăit un ieri lung sau o tinerețe pierdută cum spune câte cineva atotștiutor și înțelept. Am trăit un ieri atât de lung nu ca să îmi pierd tinerețea ci ca să pot simți bucuria unui astăzi minunat pe care scrie simplu - Trăiește, și ca să pot visa nestingherită la acel mâine din care aș vrea să dăruiesc câte o secundă tuturor oamenilor care nu și-au pierdut speranța și puterea de a vedea tot ceea ce este invizibil celorlalți, adevărații vizionari, aceia care care vor rămâne proprii lor stăpâni.
　　　Veniți, "mâinele" meu este de ajuns pentru noi toți !