Am făcut un act de curaj și mi-am așezat capul pe o inimă mare și bună în care obrazul meu s-a cufundat ca într-un puf parfumat, cald și încăpător. Am închis ochii și i-am ascultat tic-tacul regulat de ceas întors la momentul potrivit, aducător de liniște, de confort, și speranța următoarei zile.
Și dincolo de zgomoul muzical și ritmat, ea inima spunea o poveste. Nu era povestea unui om ci povestea unei inimi, o inimă odată roșie, nu de iubire ci de sângele care o inundase, mentinând-o în viață indiferent de rănile care o zguduiseră de-a lungul existenței ei.
O săgetasera un număr considerabil de iubiri, nici mai multe nici mai puține față de alte inimi mari asemenea ei. Unele o loviseră la început pe margini, pentru că arcasul Cupido nu era încă nu era atât de experimentat să țintească din plin.
Primele izbituri cu adevărat serioase au lăsat și primele cicatrici cu diferite forme,în funcție de durata poveștii din spatele săgeții care izbise și de ce nu în funcție de metalul din care era confecționata.
Dar ea nu se speriase, considerase că suferințele erau ceva normal pentru o inimă mare și puternică asemenea ei și continuae să bată nestingherită așteptându-l pe Cupido să învețe să tintească iscusit și să -i trimită acea săgeată care să-i nimerească mijlocul, zona aceea, cea mai încărcată de iubire, și sperase ca săgeata să fie suficient de viguroasă, să rămână în permanență înfiptă în roșul ei iubitor pentru tot restul vieții ei de inimă îndrăgostită. Probabil că acesta este visul oricărei inimi să iubească veșnic.
Și săgeata aceea mult așteptată sosise, un pic pe neașteptate, încă mai credea ca micul Cupido exersează pe la colțurile ei. Plăcerea iubirii fusese infinit mai mare decât durerea loviturii, inundând-o cu sânge fierbinte care o frigea euforic și pasional
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu