Fluturele roșu I

　　　La început nu am înțeles dar m-am bucurat că nu se temea de mine și avusese curajul să se așeze pe mâna mea, atingere delicată și tandră de fluture roșu. Sărut suav dăruit mie de un suflet imaculat. L-am privit parcă fără să îl văd pe el ca specie ci mai degrabă ca simbol al unei existențe scurte trăite intens pentru a nu rămâne cu regretul unei vieți de omidă.
　　　Apoi am simțit altceva și am întors palma găzduindu-l acolo ca într-un leagăn al vieții pe care urma să și-o piardă. Fluturele roșu venise să moară și să-mi spună povestea lui, unica în felul ei, iar eu am ascultat și am urmărit cu ochii minții o viață de fluture. Fusese un fluture special încă de când își întinsese pentru prima dată aripile, roșul lor era parcă mărturia vie a unei renașteri ce purta în ea pecetea unui sacrificiu sângerând ca și cum accidental își muiase aripile într-o altă moarte și acum o purta cu el într-o altă generație ulterioară ca o moștenire străbună despre care trebuia să se știe.
　　　În prima zi a vieții lui, privise nedumerit în jur fără să înțeleagă care este rolul lui aici, pe pământ. Se simțise stingher printre alți fluturi care îi dădeau târcoale atrași ca un magnet de culoarea lui. Apoi îl acceptaseră și primul zbor fusese sublim. Ce putea fi mai minunat decât să plutești pe deasupra unei câmpii înflorite, să te așezi pe petala unei flori, pe fructul unui copac, să te oprești jucăuș în părul unui copil, să poposești dintr-o hârjoană zglobie pe luciul unei ape sau să te odihnești pe  coama unui mânz mirosind a iarbă, să te bucuri de soare, de lumină, de căldură, să sorbi nectarul și parfumul florilor. Și totuși nimic din toate acestea nu era posibil fără prezența soarelui. Fluturele era copilul soarelui și din când în când dorul de el îl ridica până la el cel de ale cărui raze depindea însăși viața lui.
　　　Când într-o zi a fost nor și a plouat fluturele s-a simțit foarte aproape de moarte. A rămas paralizat pe o creangă fără să se miște, simțindu-și aripile de plumb. A tremurat înfrigurat cu aripile-i ude, ca o curgere de sânge ore în șir până când soarele și-a făcut apariția răsfățându-l și dăruindu-i bucuria de a trăi. Apoi s-a îndrăgostit. S-a îndrăgostit de ea, cea care i-a dăruit cele mai frumoase clipe din viața lui. A văzut-o zburând grațioasă în jurul unei flori, și a știut atunci că pulberea dragostei îi va uni în ea mai frumoasă poveste care putea fi trăită în scurta lui viață de fluture. A iubit-o mult, a dorit-o la fel de mult și a avut-o atât de puțin pentru că din nefericire într-un moment de neatenție a fost devorată de o pasăre frumos colorată. A suferit mult, și-a spus că nu va mai iubi niciodată, că a trăit o poveste unică în existența lui, ce nu ar mai fi putut fi rescrisă.