Nor de ploaie

M-am lăsat neputincioasă în genunchi,
Pe caldarâmul încă umed de la rouă,
Să adun într-un senin perfect,
Frânturile de nor risipite peste el.
 　　　
 Zăceau prăbușite, călcate în picioare,
 Și suspinau mărunt și dureros,
 Sub pași grăbiți sau molcomi, apăsați,
 De trecători, în drumul lor spre nicăieri.
　　　
Am luat în palme, norul cel mai mic,
Copil pribeag al cerului uscat,
De teamă să nu fie strivit
Fără să afle cum se naște o ploaie.
　　　
L-am strâns în brațe ca pe-un prunc,
Găsit întâmplător și abandonat afară,
Iar plânsul lui m-a îndurerat
Și am devenit o mamă nouă.
　　　
L-am pus la loc pe cerul întristat
 De lipsa lui, acel părinte al ploii
Ce se va naște într-o altă zi,
Când el salvat va crește mare.
　　　
Și atunci el poate își va aminti,
 De mama lui, de aici de pe pământ,
Și-mi va trimite în dar o picătură,
Să îmi arate c-a învățat cum plouă.