Am obosit să joc !

　　　- Grăbește-te și astăzi jucăm ! Îmi zise ea venind în spatele meu și mângâindu-mi umerii încurajator. Sala e plină din nou.
　　　- Nu am chef să joc, i-am răspuns eu, am obosit ! Și apoi nu vezi că am rămas doar noi două, am adăugat eu un pic iritată.Tinde să devină o piesă ieftină. Nu ai obosit să joci rolul acesta, să te prefaci o conștiință tot mai curată pe zi ce trece, înveșmântată la fiecare reprezentație în liniștea asta calmă, albă, imaculată care a devenit suspect de inocentă?
　　　- Nu am voie să improvizez, așa-i regula acestui teatru, avem un rol. Dacă m-aș abate de la el aș transforma drama existenței tale într-o tragedie.
　　　Fără să vreau m-a bufnit râsul. Nu e nimic tragic în viața mea, cred că te înșeli. Am jucat dramă până la un moment dat. Acum jucăm un stand-up comedy lipsit de haz. N-avem talent. Eu zic să renunțăm. Nu mai are nimic atrăgător. Toți ceilalți au plecat. Unul câte unul, iar rolurile lor au rămas suspendate în aer în aer. A plecat vinovăția, a plecat speranța, a plecat durerea, m-a părăsit dorul. Ultimul s-a făcut nevăzut orgoliul pentru că nu reușeam deloc să îl fac să se înțeleagă cu acceptarea. Am să plec și eu.
　　　Nu vei putea pleca fără mine, îmi spuse ea zeflemitor. Iar eu vreau să rămân. Nu există om fără conștiință sau cei care aleg să trăiască așa sunt oameni care au foarte puțină valoare. Avea dreptate. Nu sunt, nu am fost niciodată un om lipsit de conștiință și nu aveam cum să plec fără ea, dar mă simțeam obosită. Și era vina mea. Dădusem prea multă importanță publicului care asista mut și empatic în timpul reprezentației, parcă trăind cu mine pe scenă, uitând de fapt că fiecare înțelege din ea ce vrea, ce își dorește apreciind talentul de actor, sufletul pe care îl pui în reprezentația respectivă doar atât timp cât ești pe scenă, cât joci un rol. Când ai coborât de acolo nu mai reprezinți nimic. Tu ai încetat să exiști, însă lor le rămân recenziile, comentariile, dezbaterile ample în care te judecă, din păcate, ca om nu ca actor în teatrul vieții tale.
　　　Poate de aceea mă simt obosită să mai joc în fața unui public pe care l-am iubit, l-am respectat și l-am invitat chiar și pe scena vieții mele, într-o piesă interactivă în care puteam chiar să improvizăm.
　　　Dar cred că până la urmă, ea conștiința are dreptate. Aveam un scenariu, dăruit mie de regizorul vieții mele, cu care recunosc că nu sunt într-o relație foarte bună de pe la începutul acestei stagiuni, iar pe mine această limitare, mă nemulțumește. În curând o să înțeleg de ce. Vreau un alt rol sau un alt public?