Vino cu mine voință ! III

　　　M-a împins cu un gest hotărât dar tandru și s-a ridicat așteptând.
　　　-Vino cu mine voință, mi-am reluat eu rugămintea. Mi-e teamă să merg mai departe fără tine.
　　　- Fără mine? Nu ai mers niciodată fără mine, doar că avem și noi momentele noastre în care nu putem fi la fel de puternice pe cât ar trebui, și oamenilor le este mai ușor să găsească o scuză pentru eșecurile lor, dând vina pe noi, voințele lor, agenții din spatele acțiunilor lor. Bănuiesc că ai auzit de multe ori afirmația : nu a avut voință...
　　　- Da am auzit, am răspuns eu gândindu-mă la o pierdere recentă pusă de mulți "înțelepți" pe seama lipsei de voință.
　　　-Uneori  suntem intr-adevăr prea slabe ca să luptăm cu o altă forță mai mare decât noi, alteori, oricât de puternice am fi nu putem influența o alegere independentă de noi, voințele oamenilor. Suntem ca niște umbre :necesare, utile, dar atât de ignorate ca importanță.
　　　A tăcut gândindu-se dacă mai era ceva de adăugat. Am tăcut și eu gândindu-mă la cele spuse. Ea în picioare, eu așezată pe o altă bucată de liniște ce începea să se tulbure, semn că trebuia să mă ridic.
　　　Apoi am simțit pe obraz o picătură caldă, poate o lacrimă poate începuse și acolo să plouă. Am privit în sus. Voința aștepta liniștită plecarea mea. Nu avea ochii umezi, cel puțin nu aceia cu care mă privea răbdătoare, să plec, să salvez de mine sufletul meu, iar pe ceilalți eu nu-i vedeam.
　　　Nu-mi mai amintesc decât că m-am trezit cu acel sentiment al întoarcerii definitive dintr-un loc unic, singurul din univers care mă ajutase să cresc, să înțeleg, să mă dezvolt,-interiorul meu. M-am simțit puternică și deși nu o vedeam știam că ea voința, venise alături de mine, își sacrificase liniștea ca să salvăm împreună sufletul.
　　　I-am întins mâna și i-am zâmbit, și deși imaterială, și eu am simțit la rândul meu strângerea caldă și protectoare de voință prezentă alături de mine.

                                          SFÂRȘIT