Încă o inimă pierdută II

　　　Trăise din plin povestea, se obișnuise să poarte cu mândrie peste tot acea săgeată înfiptă în ea, până când un destin potrivnic hotărâse că povestea trebuia să se termine iar la plecare smulsese și săgeata care îi aparținuse. Durerea fusese sfâșâitoare iar prin deschiderea rămasă, sângele tâșnise parcă dorind să urmeze povestea, să o hrănească și mai departe, nemaiputând rămâne într-o inimă de acum pustie.
　　　Inima se simțise trădată de Cupido, de poveste, de săgeată, până și de sângele ei pe care nu-l mai dorise întors în ea, și după ce zăcuse o vreme în agonia unei vindecări ipotetice, se recuperase, rămânând însă o inimă goală.
　　　Așa își încheie povestea inima pe care o ascultasem, și abia atunci mi-am dat seama că deși continua să bată uniform și liniștit, era un tic-tac sec, ca un ceas ascuns sub clopotul unei biserici părăsite care deși își cheamă credincioșii la slujbă nu așteaptă pe nimeni, și dacă s-ar întâmpla o minune și vreunul ar apărea, a trecut atât de mult, de când a găzduit o slujbă, încât i-ar fi teamă să îl lase să intre..
　　　Am închis ochii și am mai ascultat o vreme cât să înțeleg că inima aceea nu va mai putea niciodată să permită unei alte săgeți să o străpungă. Se oțelise, se înveșmântase într-o armură atât de dură încât orice încercare ar fi fost un eșec și o risipire inutila de săgeți pentru bietul Cupido.
　　　Am mângâiat încă o dată tandru pieptul care adăpostea inima respectivă ca o mamă care își mângâie pruncul bolnav grav cu durere și resemnarea neputinței de a schimba ceva, oricât de luptătoare ar fi, și am plecat tristă, nu pentru ca mi-aș fi dorit cu ardoare să devin următoarea săgeată înfiptă în inima aceea, ci pentru că mă durea, poate de neînțeles, gândul că inima aceea va trebui să trăiască goală pe dinăuntru ca o scoică uscată pe o plajă părăsită. Era, din păcate, încă o inimă pierdută !