Mă iubește, nu mă iubește - Ma iubește !, auzeam deunăzi în pliurile adânci ale minții mele, o dată și încă o dată, ritmat, răbdător ca și cum trebuia învățat pe dinafară. Mă iubește, nu mă iubește, conclusiv ca o sentință dincolo de care incertitudinea era cu siguranță condamnată la dispariție.
Priveam visătoare cu gândurile răzlețite spre cer, printre frunzele unui salcâm încă destul de tânăr ca să îmi fie partener de visare, și mă întrebam dacă și el aude ca și mine jocul de-a iubirea sigură. Și apoi mi-am amintit, atât vocea cât și jocul mi-au redevenit atât de cunoscut, încât m-a făcut să zâmbesc nu de bucuria acelei iubiri ci de momentul în care iscodeam despre ea.
Se întâmpla demult în anii copilăriei când vandalizam hunică salcâmii din curtea bunicii și cu brațele încărcate de frunze mă așezam la umbra unui alt copac, niciodată salcâm, auzisem eu că aduce ghinion, să aflu răspunsul frunză cu frunză, răspuns fără de care aș fi fost nefericită printre păpușile mele. Mă iubește nu mă iubește, mormăiam încruntată așteptând cu nerăbdare să ajung la bănuțul desperecheat din vârful frunzei de salcâm care aducea invariabil același răspuns, validat de următoarea și următoarea frunză, la nesfârșit sau până ce mă plictiseam de atâta iubire dovedită de frunze și mă reîntorceam la vechile mele îndeletniciri, în așteptarea momentului când aveau să mă apuce iar crizele de dovezi incontestabile, căci frunzele de salcâm, dată fiind alcătuirea lor nu ar fi răspuns niciodată altfel. Oare știam pe vremea aceea că aș fi putut să salvez atâtea frunze doar strângând intre degetele mele mici și firave capătul ei și să rostesc discret "mă iubește?" Cum ? Sub salcâm? Exclus! Mă putea paște ghinionul să rămân veșnic neiubită, aș fi murit de necaz !
Bănuiesc că salcâmilor le era mai teamă de mine decât de caprele bunicilor care scăpau mai rar decât îi atacam eu în căutarea frunzelor magice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu