Renaștere în suflet mort

　　     　Renasc și-am început să merg,
　　　În picioarele goale, descălțate de inhibițiile
　　　Menite să-mi protejeze tălpile moi,
　　　De înțepăturile propriilor aspirații.
　　　
　　　
　　　Pășesc copăcel, ținută de mână,
　　　Printre miile de jucării ale sorții
　　　Împrăștiate de-a lungul culoarului vieții,
　　　În drumul meu către o șansă adultă.
　　　
　　　Mă-mpiedic de-o moarte și cad în genunchi,
　　　Cu fruntea lipită de-un alt adevăr,
　　　Ce ascunde -n el tainic un mare mister,
　　　Al vieții reluate în ceasul de ieri.
　　　
　　　Tictacul firav de sânge pulsând,
　　　Se duce, se întoarce să ducă de veste
　　　Că viața renaște în orice pustiu,
　　　Când timpul îngrașă pământul uscat.
　　　
　　　Mă cheamă vâltoarea iubirii de viață,
　　　Să merg mai departe ca spirit hoinar,
　　　Atent la iubire și orb la necaz,
　　　Vocal în plăcere și mut în durere.
　　　
　　　Dau drumul la mănă, zâmbind liniștit,
　　　Și merg legănat cu pasul meu mic,
　　　Cu ochii spre cer și fața în soare,
　　　În zare se vede un strop de speranță.
　　　
　　　E Mecca dorită de sufletu-mi mort,
　　　Cetate a credinței în viața eternă,
　　　Ascunsă în deșertul ursitei nefaste
　　　Ca zâna cea bună în lacul vrăjit.
　　　
　　    E aproape de mine și totuși e-acolo,
　　　Distanța-i prea mare și simt oboseala,
　　　Dar trupu-mi rezistă și mintea aleargă
　　　Înainte-mi, la poarta cetății aproape închisă.
　　　
　　　Va bate în ea cerând găzduire,
　　　De-o zi sau de-o noapte în mijlocul ei,
　　　Un loc de odihnă și-o cană cu apă,
            Un codru de vise și-o umbră de dor.