Mi-am tăiat o felie de dor din bucata aceea imensă aflată pe raftul de sus din cămara existenței mele obscure, din care pot gusta foarte rar, pentru că este atât de sus și eu sunt atât de jos încât mi-e foarte greu să ajung oricât de mult mi-aș dori. Trebuie să aștept momentul potrivit când găsesc puterea necesară să mă cațăr pe grămada de îndoieli strânsă în timp, cu grijă să nu le strivesc sub povara conștiinței mele, și tai câte o porție pe care să o savurez nestingherită de privirile pofticioșilor.
Așa am făcut și astăzi, am așezat felia proaspăt tăiată pe o farfurie încălzită de atâta așteptare și am așteptat să se înmoaie, să devină cremos ca o înghețată topită la soare, pentru că nu vroiam să mă doară mai mult decât necesar, un dor atât de rece.
Experiența nu a dat rezultat pentru că el, dorul de ceva negăsit, s-a încăpățânat să rămână intact, fără să-și schimbe forma sau textura ca să nu mai vorbim de gustul amărui și uneori sărat de la niște lacrimi vărsate în timp.Și pentru prima dată, după mult timp, aș fi vrut să împart cu cineva această felie de dor, cineva care să știe ce înseamnă să-ți fie dor, fără să te saturi vreodată de gustul lui, deși este întotdeauna la fel.
Am lăsat farfuria pe masa de la intrarea în trecutul meu și am sperat că îl va găsi cineva în lipsa mea și mă va aștepta să-mi mulțumească pentru generozitatea mea.
Din păcate însă, nimeni nu a vrut să guste din dorul pe care îl simt eu pentru ca fiecare dintre noi avem felia noastră de dor, cu gustul ei unic, de necomparat, și nu avem nevoie de dorul altcuiva.
M-am reașezat la masă cu dorul în față și neputând să îl gust m-am mulțumit să îl privesc până când a devenit transparent ca un glob de ghicitoare omidă, menit să-mi păcălească nevoia de certitudine că viitorul va fi albastru verzui cu striații de roz condensat.
Și-n amăgirea mea pofticioasă de companie la servirea dorului, l-am văzut venind grăbit, auzindu-i vocea în spatele meu, o voce nerăbdătoare dar fermă și protectoare.
- Taie-mi repede și mie o felie de dor!
- Să fie din dorul tău sau din dorul meu, am întrebat eu privind ca într-un ecran magic felia din fața mea.
- Aș prefera să fie din dorul nostru, a venit răspunsul lui, sincer și firesc ca un reproș abia mascat pentru neputința mea de a înțelege că viața mea, ca probabil a multora dintre noi, este o sumă de doruri, diferite ca gust culoare și formă, și că a gusta un nou dor, nu va însemna niciodată o uitare a celui de dinainte.
Deci, liber la dor !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu