Nu vrem să schimbăm o insulă cu o altă insulă și atunci rămânem mai departe în așteptarea lui Vineri care să ne ajute să însămânțăm să plantăm, să creștem și să culegem la momentul potrivit fructele vindecării noastre de trecut.Și abia atunci, la miliarde de clipe distanță de naufragiul nostru, cu Vineri lângă noi, vom vedea o corabie ancorată undeva între stâncile colțurase de care ne este oricum teamă să ne apropiem. Suntem convinși că soarta acestei corăbii este similară cu a celorlalte și nu vom urca niciodată pe puntea ei, oricât de rezistentă ar părea. Ne deranjează încăpățânarea ei de a rămâne ancorată în așteptarea noastră până vom fi pregătiți să mergem mai departe, revenind la viață, la optimism, la căutarea fericirii așa cum o percepem noi, în funcție de structura noastră sufletească de idealurile și aspirațiile noastre.
Sunt momente în care până și corabiei, lemn neînsuflețit la prima atingere îi este greu să înțeleagă și să ne mai aștepte zgribulită în valuri. E plăcerea ei să rămână și dreptul ei de a pleca mai departe în căutarea unui alt Robinson mai sătul de izolare și de singurătate decât noi sau pe care timpul l-a vindecat mai repede. Și totuși o corabie bună rămâne, nu o eternitate dar suficient timp cât să prindem curaj, să punem piciorul pe ea pentru că ne înțelege teama de apă.
Și vine o zi când îl luam pe Vineri de mână, corabia va trebui să ne accepte împreună cu el, și ne urcăm pe ea, mulțumindu-i căpitanului că ne-a așteptat, facem semnul crucii și în timp ce căpitanul rostește :"Ridicați ancora " , noi murmurăm eliberați "Cu Dumnezeu înainte !"
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu