Vă amintiți acele vremuri minunate când vi se citeau povești cu zâne și în timp ce ascultați erați deja personaje în acele povești, neapărat cei buni și frumoși, puternici și învingători? Ați putea să reconstituiți din amintirile voastre sentimentul aproape dureros când povestea se termina și gândul fugar "eu acum ce mai fac", însoțit de nerăbdarea de a asculta o altă poveste, de a deveni un nou erou de neuitat? Câte rugăminți și lacrimi adresate părinților sau bunicilor obosiți de atâta povestit, de a mai spune încă una, pentru că somnul deocamdată nu a venit?
Paradoxal însă, acum ca adulți terminarea unei povești dureroase sau nu, nu atrage după sine nimic din nerăbdarea copilărească de odinioară de a începe o alta. Nu ne mai atrage deloc perspectiva de a deveni din nou eroi de poveste. Și ce facem intre cele 2 povești? Cea isprăvită de noi sau de ei și viitoarea care se va naște mai devreme sau mai târziu? Ne hrănim inconștient teama de a mai fi eroi cu toate frământările și ezitările pe care le-am adunat în interiorul nostru și care găsind fisura finalului se înghesuie să se reverse, să inunde încrederea în frumusețea unei alte povești, să ne izoleze pe o insulă interludică ca pe niște robinsoni voluntari. Ne considerăm naufragiați, ne bucurăm că am scăpat cu viață, deși goi de sentimente și împovărați de remușcări și învățăm să trăim singuri în așteptarea unui Vineri prietenos și docil pe care să îl modelăm după trăirile și angoasele noastre. Este o etapă grea dar necesară pentru a ne regăsi echilibrul interior pentru a învăța să visăm , să sperăm, să credem în noi.
În tot acest timp vor trece multe corăbii salvatoare prin dreptul insulei noastre. Pe unele nu le vom vedea pentru ca suntem prea ocupați să suferim sau să privim în larg, pe altele ne vom preface ca nu le vedem pentru că simțim, intuim, uneori chiar știm că se îndreaptă în direcția greșită, că vor naufragia și ele la prima furtună și că n-am fi decât o simplă povară, un balast inutil, primul de aruncat peste bord în caz de pericol, sau că nu sunt atât de puternice să ne poarte pe ele și ne vor abandona la prima escală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu