Fluturele roșu II

　　　A început însă să iubească oamenii, să se apropie de ei, să le mângâie sufletele îndurerate, să le dăruiască prin frumusețea și gingășia lui câteva clipe de vindecare și uitare. Nu se temuse niciodată de oameni, se așeza pe trupurile lor și oamenii se bucurau și nu îi făceau rău, îl lăsau să fie martorul trăirilor lor, bucurii sau tristeți.
　　　Într-o zi a adus zâmbetul pe buzele unui copil fără mamă, într-o altă zi a mângâiat obrazul plin de lacrimi al unei tinere care se despărțise de iubitul ei, și care a uitat pentru o clipă că doar pe el îl iubise, a simțit că poate iubi și fluturele din fața ei, înțelegând că a doua zi în ochii ei se va putea oglindi șansa unei alte povești.
　　　Altă dată se oprise în fața unui bătrân cu privirea rătăcită în trecutul îndepărtat când își ținea în brațe băiatul de care acum îi era dor și care era atât de departe încât bătrânul se ruga în fiecare zi Domnului să mai apuce să îl sărute o dată pe frunte. Fluturele i-a șoptit la ureche că ziua când își va strânge în brațe băiatul, și nu pentru ultima oară, nu este foarte departe.Iar inima bătrânului a tresărit de bucurie, ca și cum se afla în fața mult așteptatei revederi.
　　　Fluturele a făcut o pauză. Obosise. Dar până și în momentele acelea de liniște, viața lui frumoasă continua să se desfășoare nestingherită, parcurgându-și scurtul lui destin, de a se sfârși împăcat în palma mea. Poate venise să-i îndeplinesc o ultimă dorință. L-am apropiat încet de buze și am suflat asupra lui, încercând să-i insuflu ceva din însăși viața mea.
　　　A urmat o zbatere moale a aripilor, încercare tardivă de a-și reaminti frumusețea și perfecțiunea zborului. Dar nu se mai putu ridica și înțelegând asta fluturele făcu un efort să-și continue povestea.
　　　Viața lui a continuat frumos cu satisfacția fețelor zâmbitoare râmase în urmă, cu parfumul florilor polenizate și nectarul fructelor rodite prin efortul lui. Când am fost sigură că și ultima secundă din viață s-a scurs, l-am așezat între petalele unei flori, cel mai frumos mormânt pe care i l-aș fi putut găsi aici pe pământ, și deși urăsc moartea cu încrâncenare, de data asta însă firescul ei nu m-a mai revoltat.
　　　Cândva n-am știut să mă bucur de ultimele clipe din viața unui om, de ultimele lui încercări de rămas bun pentru că atunci nu știam ce înseamnă moartea, n-o văzusem niciodată atât de aproape. Acum însă m-am obișnuit cu durerea generată de trecerea ei prin această lume și înțeleg că om sau gâză continuă să rămână impregnați în amintirile noastre și după dispariția lor.
　　　Oare voi uita fluturele roșu?


　　　                                      
                                                                     SFÂRȘIT