Ea frunza, el pârâul...

　　　Mi-am ridicat privirea și am zărit-o chiar în momentul în care se desprindea din copac și pornea legănându-se ca într-un dans ritualic al împerecherii de suflete către cel care o aștepta de o vară, susurând liniștit, pregătindu-se pentru acel moment hotărât lor să se întâlnească pentru totdeauna. Ea frunza, el pârâul, cei doi eroi ai unei povești de iubire netrăite încă, neîmplinite și nemărturisite până acum.
　　　Știuse că va fi așa încă din momentul în care apăruse pe creanga copacului-tată, o fascinase ca pe o fetiță, ușor de impresionat cu puterea lui, uneori năvalnică, alteori molcomă, uneori vălurită, alteori lină. Îl simțea aspru, dar îl știa blând, îl simțea trist dar știa că se bucură de prezența ei acolo, așteptând împreună momentul lor magic, unic și de neegalat. Îl știa nerăbdător cu trecerea timpului dar simțea că el nu ar fi răpit nicio secundă din copilăria ei de frunză jucăușă și zglobie, lăsând-o să se bucure de verdele și seva ei de frunză tânără cu gust dulce acrișor de carne necoaptă.
　　　Ea își dorise uneori să fugă, visase la un vânt atât de puternic încât să o rupă de la locul ei, și să o coboare mai repede în brațele lui, să guste în sfârșit pasiunea atingerii lui, ce îi sfârteca nervurile secundă cu secundă. Dar nu fusese în destinul ei să se întâmple asta și trebuise să aștepte cuminte și resemnată sfârșitul verii.
　　　Acum, amândoi se maturizaseră suficient încât să se înțeleagă, să se accepte, să se potrivească unul cu celălalt.Plutind în aer, pornită în călătoria spre el, pârâul, nu mai era o frunză tânără, verdele ei devenise arămiul roșiatic, simbol al maturității asumate, dar sufletul ei rămâsese încă verde prin unele locuri,păstrate pentru povestea lor.
　　　Nici el nu mai era atât de limpede și cristalin ca la începutul primăverii, și el acumulase în curgerea lui reziduurile maturizării, spălând pietre, răcorind suflete, potolind sete și mângâind palme fierbinți, înmuiate în limpezimea lui vie.
　　　Unduirile ei în drumul în jos păreau să fie o căutare instinctuală a acelui loc din întinderea lui care să îi reprezinte mijlocul inimii săgetate de dragoste. Legănarea ei maiestuoasă părea preludiul unei simfonii dintr-un concert în care foșnetul ei acompania modest și discret susurul lui. Și când dansul acela mirific se încheie în ultimile acorduri ale muzicii mute, dar nu surde, fără să-și țipe regretul finalului ci dimpotrivă bucuria întâlnirii, am privit încremenită în visare cum atingerea ei mătăsoasă și catifelată, înfioară în cercuri mici și rotunde suprafața îndrăgostită a pârâului, electrizat parca de atingerea aceasta imaginată, așteptată, dar atât de surprinzătoare în contopirea cu ea,atât de altfel.
　　　El se păstră netulburat ca să nu o sperie, dar emoția îi înteți susurul, ca o urare de bun-venit și rămase o vreme nemișcat, ca să îi dea minunatei ființe ce plutea pe întinderea lui răgazul necesar să se învețe cu noua ei casă, să-și ia rămas bun de la trecutul ei, parte ce va rămâne închisă în ea,și, mai presus de toate, să îi accepte dragostea lui, veșnic umedă, ce nu o va lăsa nicicând să devină o frunză uscată.
　　　Când ea spuse "da" plecară "mână în mână", șerpuind lin printre copaci, în drumul lor acum împreună, știut de el, care îl străbătea an de an, bănuit de ea, care se lăsa purtată spre acolo, fără să întrebe, fără să tulbure, fără să îi fie frică de mâine. Le-am făcut cu mâna ca un rămas bun curat și încrezător și le-am admirat curajul cu care își începeau povestea și nu se agățau disperați ca noi pământenii de veșnicie, căci amândoi știau că într-o zi o să vină iarna.

  
　　　 
Sursa foto-Internet