Eruptă din craterul uriaș
Ce zăcea în amorțire de-o vreme,
În sufletul meu niciodată vulcanic.
Am lăsat-o să se scurgă nestingherită,
Peste pereții neșlefuiți încă,
De alte erupții spontane, nepotrivite,
Cu latența lui aproape eternă.
Am suportat durerea curgerii ei,
Și mirosul de carne arsă, uscată,
Înmuiată în magma clocotindă,
Din focul unui Vezuviu intern.
Nu m-am temut să fac bulgări
De lavă aprinsă între palmele mele,
Răcind-o treptat la stadiul de nea,
Născută din fulgi de cenușă stinsă.
I-am așezat firesc și banal,
Unul lângă altul, lava de azi,
Și de ieri pentru bătaia de mâine,
Cu alți bulgări făcuți din vulcan.
M-a durut suflul exploziei mut,
Și neștiința mea că port în suflet
Vulcan amorțit de speranță,
Clocotind sub pesimismul acerb.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu