Printre semințele de dor pustii,
Avea miros de cutezanță,
Și gust dulceag de plante vii.
Zăcea firav printre neghină,
Și aștepta stingher ceva,
Să îl aducă la lumină,
Să îl planteze undeva.
Nici n-am știut că mai există,
Că nu-i uscat, sau poate sec,
Că n-a rodit recolta tristă,
Și nici n-am vrut sa-l mai culeg.
Dar m-a strigat, ca să aud
În glasul lui acea chemare,
Că e micuț și încă-i crud,
Și-n seva lui e alinare.
Și l-am sădit în palma stângă,
Un pic la dreapta către viață,
Și l-am rugat să nu mai plângă,
C-o să răsară dimineață.
Și soarele o să-l găsească,
Și-o să se bucure de el,
Și vântul o să-l îndrăgească,
Când o să crească măricel.
Și-or să se joace în voia lor,
De-a arșița urmată de furtună,
Căci nu-i speranță fără dor,
Așa cum nu e noapte fără lună.
Și se va coace într-o zi,
Într-o speranță rumenă, matură,
Iar bobul alb în palmă-mi va pocni,
Ca pâinea caldă, proaspătă și bună.
Și voi vedea că am uitat durerea,
Când voi gusta din rodul viu al vieții,
Și voi simți în palmă adierea,
De-a fi ieșit din sfera morții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu