Stătea în genunchi în mijlocul Căii, așa cum stătusem și eu de nenumărate ori, ca să-mi dea binecuvântarea continuării vieții necerute, ci primite în dar. M-am lăsat și eu în genunchi în lângă El și i-am privit chipul concentrat pe ghemul imens din fața lui, din care se ițeau bucle răvășite alandala, încâlcite, de parca o pisică se jucase cu el, rostogolindu-l în toate direcțiile, mai puțin în cea bună.
- Ce faci?, l-am întrebat ca să sparg tăcerea eternă instalată între noi din momentul în care venisem, ființă supusă păcatului, pe acest pământ.
- Descurc destine mi-a răspuns El zâmbind, și desfăcând încă o buclă de pe ghem. Vrei să mă ajuți?
-Cum, am întrebat eu, uitându-mă cum degetele lui blânde răsuceau firul, ușor, așa încât nodul format să poată fi dezlegat fără ca ața să aibă de suferit.
- Așa ca mine ! A răspuns el calm, căutând să-mi insufle încrederea în puterea și abilitățile mele.
-Nu pot ! Mi-e teamă. Dacă se rupe... nu mă pot juca cu destinul unui om, nu-mi pot asuma această responsabilitate, nu sunt Dumnezeu.
- Nici Eu nu sunt...
Pentru că îl priveam nedumerită cu credința zdruncinată în existenta Lui, a adăugat :
-Nu sunt Dumnezeul tuturor. Sunt doar al tău, și mă porți cu tine pretutindeni de la Început și până la Sfârșit.
- Atunci știi că am fost certați o vreme. Știi că te-am gonit din inima mea, când în ea s-a instalat revolta pe absența ta, din Călăuzirea mea pe drumul vieții.
- Da, știu. Am fost Neatent, și am scăpat ghemul. Mi se întâmplă și mie. Ai avut însă un fir zdravăn, care a rezistat.
Meșterea la ghemul ăla în timp ce vorbea cu mine fără a-mi da însă impresia că îmi acordă mai puțină importanță. Îl simțeam preocupat să nu dea greș în descâlcirea lui, așa că am așteptat să termine, uitându-mă cu atenție la degetele lui, care așezau magic, buclă după buclă, descătușând nod după nod.
Când și-a ridicat ochii și m-a privit, zâmbea mulțumit. Ghemul era perfect, ca o sferă diafană, ca un soare ce aștepta să răsară pe cerul de mâine. Fără să rostească un cuvânt mi l-a aruncat în brațe, iar eu l-am prins ca și cum asta așteptam de o viață. Crezusem că este greu și că o să mă dărâme sub povara lui uriașă, mult prea mare față de ce mai rămăsese din forța și rezistența mea încercată de efort.
- A fost greu ! Acum e ușor! Nu dau nimănui mai mult decât poate ține în brațe. Drum bun mi-a urat El. Eu rămân aici, dar o să ne vedem la celălalt capăt, într-o zi.
-Acum nu mai vreau să plec fără tine am scâncit eu. Ești Dumnezeul meu și trebuie să mă însoțești.
- Sunt Dumnezeul tău, și nu m-ai pierdut niciodată, răspunse El în timp ce simțeam cum mă depărtez pe drumul meu cu ghemul vieții mele în brațe, ca o divină "povară - minune".
Niciun om nu îl pierde pe Dumnezeu, ci doar îl ascunde atunci când crede că nu mai are nevoie de El. Și astfel, la nevoie, Dumnezeu se caută pretutindeni în interiorul și exteriorul Omului dornic de El. Și Omul adevărat nu este mulțumit decât atunci când îl găsește pe Dumnezeul său și nu pe al altcuiva. Mi-e dor de Dumnezeul meu, așa cum și ție ți-e dor de Dumnezeul tău ! Să-l căutăm împreună în mijlocul Căii, omule drag !
Sursa foto- Internet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu