Ploaie în suflet

Dumnezeu mi-a strecurat în suflet ploaie,

La început câțiva stropi mărunți și moi,

Căzuți să-mi potolească setea de apă,

Și dorul de răcoare după o lungă arșiță.

M-am uitat atent de jur împrejur,

Să nu fiu zărită bucurându-mă de ea,

Într-o pornire egoistă de a fi doar eu

Cea care se scaldă în puritatea ei.

Mi-am dezgolit sufletul la venirea apei,

L-am despovărat de toate veșmintele grele,

Ce-l țineau captiv într-un trup obosit,

Și l-am lăsat să se arate ochilor mei.

Mi-am văzut sufletul ud de la ploaie,

Râzând și dansând printre picăturile

Ce degajau aburi la fiecare atingere,

Biciuindu-i candid umerii goi.

Și mi-am simțit sufletul răcorit,

Plin de apă ca o boabă de strugure,

Fără să mai simtă focul arzând,

Ce-l uscase treptat în a vieții văpaie.

Dumnezeu a dăruit trupului meu suflet,

Și când a fost nevoie i-a dăruit ploaie,

Ca să nu piară toropit de căldură,

Să mai poate rămâne o vreme în trup.