Când am simțit sub tălpi textura diferită a pavajului i-am deschis și am privit înainte minunata poiană ce se deschidea în fața mea ca un paradis terestru imposibil de descris în cuvinte. Mult mai importantă poate decât frumusețea fizică a locului era sentimentul de pace adânca, de binecuvântare necondiționată pe care o simțeam invadându-mă ca o oaste biruitoare. Și da, simțeam și eu sentimentul euforic de învingătoare, de măreția pe care finalul unei lupte câștigate cu tine însăți și cu frământările interioare din sufletul tău ți-l dă. Eram o până, eram un fulg, eram universul concentrat în propria-mi individualitate pe care îl purtam cu mine fără să îi simt greutatea.
Am întors capul să privesc în spate comparând ceea ce lăsasem în urma cu ceea ce mă aștepta de acum înainte. Puntea dispăruse, însă râul rămăsese acolo, șerpuind liniștit și nestingherit. Întoarcerea nu mai era posibilă sau cel putin nu atunci, nu în același mod, poate ca o confirmare a faptului că în viața sunt rare șansele să bătătorești de mai multe ori același drum.
Am făcut câțiva pași în noua mea lume fără să mă tem de singurătatea din ea. Îmi simțeam pasul ușor grăbit spre misterul și ineditul ce se așternea în fața ochilor mei. Pe măsura ce înaintam am început să percep sunetele cristaline ale unor voci de copii însoțite de râsete zglobii. Am dat la o parte crengile unui copac bătrân din direcția de unde veneau zgomotele și am văzut un loc de joacă plin de prichindei jucându-se unii cu alții , sau cei mai retrași dintre ei, singuri. Aproape alergând m-am îndreptat către ei , dornică de joaca, dornică de a simți îmbrățișarea lor și mirosul de lapte al copilăriei. Ajunsă în mijlocul lor m-am simțit dintr-o dată matură și stingheră, și nu am îndrăznit să le tulbur jocul. M-am retras , gândindu-mă că ar fi mai bine să stau deoparte o vreme, până când aveau să mă observe. M-am îndreptat spre o margine a poienii și m-am așezat pe o băncuța minusculă. Am privit jocurile lor fără să înțeleg sau să recunosc vreunul, dar veselia întipărită pe chipurile lor gingașe erau o dovadă clară că le plăcea ceea ce făceau.
Am rămas acolo o vreme adâncită în gânduri de tot felul când un băiat s-a ridicat din mijlocul prietenilor lui și s-a apropiat de mine. Fără să spună ceva dar privindu-mă și zâmbind s-a așezat pe băncuță. Ținea în mână o carte cu povești citită pe jumătate. Nu părea să aibă mai mult de 10 ani. Era blond cu părul cârlionțat atârnându-i pe frunte și niște ochi albaștri mari și rotunzi ce sclipeau inteligent :
-Bună, i-am zis prietenos încercând să intru în vorbă cu el.
A ridicat ochii din carte și și-a dus degetul la buze făcându-mi semn să tac și continuându-și lectura de data asta cu voce tare. Era o poveste cu zâne bune și întâmplări magice în care însă nu existau eroi sub forma prinților și prințeselor cu care eram eu obișnuită ci fluturi și libelule. Când a terminat de citit a închis cartea, mi-a zâmbit și punându-și mânuța delicată în palma mea mi-a zis cu cea mai clară și frumoasă voce pe care am auzit-o vreodată.
-Bine ai venit printre noi.
- Bine v-am găsit, am răspuns eu. E atât de frumos aici parcă aș fi în Țara Copilăriei. Aș vrea să mă joc și eu cu ceilalți copii, mă duci și pe mine la prietenii tăi? , l-am rugat eu.
-Noi nu suntem copii, mi-a atras el atenția. Suntem suflete -pereche.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu