Eu - trup, minte, suflet II

　　　Partea a-II- a
　　　
　　　 A doua zi dimineață am hotărât că fiecare din cele 3 euri va merge pe câte un drum, pret de o viață condensată într-o eternitate de o clipă, și apoi ne vom întâlni aici din nou și vom alege acel drum care se va dovedi a fi cel mai nimerit. Trupul a plecat pe drumul din dreapta, mintea pe cel dinainte iar sufletul fidel unei inimi încă pulsând a luat-o la stânga.
　　　 Primul s-a întors trupul. Încă de când a pornit s-a simțit singur și dezorientat și nefiind împreună cu celelalte euri nu se putea bucura nici de frumusețile locurilor, nici nu înțelegea prea multe din ce vedea în jurul lui. Mergea înainte instinctual ca un animal hăituit, ca un robot programat să ajungă undeva.
　　　 A intrat într-un sat care i s-a părut sărăcăcios, cu oameni triști ce treceau care încotro la treburile lor fără să îl observe. Într-un final pentru că obosise să colinde ulițele și i se făcuse foame și sete s-a așezat la poarta unei case și a așteptat. Ar fi vrut să strige dar nu putea articula niciun sunet. 
　　　 Fără ajutorul minții el, eul-trup, nu putea să se facă înteles semenilor săi, scotând niște sunete neinteligibile, animalice care nu au făcut altceva decât să atragă atenția celor ce locuiau acolo, și care speriați l-au alungat cu pietre. Simțea durerea loviturilor pe trup dar nu se ferea gândindu-se cu dragoste la eul-suflet și la cum ar fi reacționat el acum, la aceste umilințe, cât de mult l-ar fi durut răutatea inexplicabila a oamenilor.
　　　Decise că nu s-ar fi putut descurca singur mai departe și că era momentul să se întoarcă și să aștepte celelalte euri la răspântie.
　　　 Eul-minte plecă și el pe drumul ales. Se simțea încrezător și sigur pe el și cumva eliberat de povara celorlalte două euri. Dacă nu ar fi el, ființa umană nu ar putea exista. El era cel care coordona trupul și de multe ori intra în conflict cu eul-suflet, care niciodată nu alegea soluții raționale, ci îl obosea cu sensibilitatea lui exagerata și cu intuiția in pofida rațiunii și gândirii.
　　　Ajunse și el intr-un sat și observă cum oamenii se chinuiau pe câmp de dimineață până seara pentru a-și câștiga o bucată de pâine, văzu și el sărăcia și tristețea oamenilor. Nu simți compătimire pentru starea lor și chiar se gândea că dacă ar fi mai iscusiți și-ar putea ușura munca și și-ar putea căștiga mai ușor cele necesare existenței. Din punctul lui de vedere erau asemănători ființei umane, deși îi vedea stăpâniți mai mult de eul-suflet.
　　　Se apropie și el de o casă în a cărei curte  oamenii trebăluiau de zor făcând diverse munci fizice. Le vedea trupurile obosite de efort și suferința întipărită pe chip, dar nu vedea niciunde acea sclipire de inteligență care înfrumusețează chipul unui om.
　　　Dintr-o dată se simți dezamăgit, se simți singur și stingher, ca și cum ar fi realizat că importanța eului-minte era diminuată. Avea o mulțime de idei care puse în aplicare ar fi dus la dezvoltarea satului respectiv. Din păcate însă, nefiind însoțit măcar de eul-trup, el nu era văzut și nu avea cum să împărtășească acestor oameni măcar puțin din cât țtia el pentru a le ușura viața. Își dori, pentru prima dată să fi fost însoțit de celelalte doua euri.
　　　Plecă mai departe, ieși din sat, hotărât să își continue drumul. Mai merse o bucată de vreme până când ajunse la o prăpastie adăncă, pe care iși dădu seama că nu avea cum să o treacă fără eul-trup și forța lui. Privi in jos în abisul care se căsca în fața lui și se gândi că eul-suflet ar fi simțit altfel măreția priveliștii respective, și cumva realiză că totuși și el era părtaș la emoția respectivă, care acum lipsea. Le simțea lipsa celorlalțti si se decise să se intoarcă la răspântie și să aștepte acolo.