Valurile erau din ce în ce mai înalte, mai înspumate. Se uită cu tristețe spre țărm de acolo de unde dacă marea ar fi fost linistită ar fi venit negreșit. Simțea că o cuprinde tristețea absenței lui, dorul de omul iubit din aceasta poveste unică și imposibilă.
Iși amintea cum îl întâlnise. Era o noapte senină cu un cer plin de stele și o lună mare și rotundă care se oglindea maiestuoasă în valuri ca și cum ar fi fost un univers întors, cu cerul în adâncuri. Ieșise la suprafața
Atrasă de frumusețea de deasupra ei, care îi incita curiozitatea de afla ce se ascunde în cealaltă extremă a universului, cosmosul. Văzuse în apă năvodul întins și fundul bărcii dar nu reușise să îl evite la timp și se agățase în el. Cu toate acestea nu simțise niciun fel de teamă ci dimpotrivă o liniște imensă ca și cum asta trebuie să se întâmple și restul vieții ei nu fusese decât așteptarea acelui moment sublim. Se simtțse cuprinsă de o amorțeală plăcută, ca o toropeală sș nu se gândise nicio singură clipă să se zbată, să se agite, să încerce să scape dintre ațele năvodului. Apoi nu își mai amintea decât că se trezise în barca lui. Nici măcar atunci nu se speriase, deschisese ochii mari și îl privise inmărmurită, minunându-se de înfățișarea lui, deloc monstruoasă. I se păruse frumos și puternic. Intotdeauna crezuse că oamenii sunt hidoși dar erau la fel de frumoși ca și ele. Nu se poate ca un chip aidoma lui să ascundă ceva rau.
Ramaseră minute în șir privindu-se unul pe altul fără să poata spune ceva. Apoi el se apropiase de ea și încercase să o mângâie pe părul galben ca spicul de grâu. Abia atunci, gestul lui o sperie. Infricoșată se rostogoli într-o parte și cu o mișcare a cozii se avântă peste barca în valuri. Plonjă în adăncuri și înotă cu viteza vreme de câteva minute bune cu inima bubuindu-i in piept. Apoi se opri și ieși din nou la suprafața. Barca abia se mai vedea. Ar fi vrut să se întoarcă dar ii era teamă. Insemna ca ele aveau dreptate, pănă la urmă, oamenii le fac rău sirenelor atunci când le pescuiesc. Nu o să spună nimic celorlalți ca să nu îi îngrijoreze sau mai rău să nu îi interzică să părăsească satul. Mai privi o dată în urmă. Barca era încă acolo, luminată de razele de luna. Era timpul să se întoarcă în sat, se făcuse mult prea tarziu. Se scufundă și porni dar nu putu să își scoată din minte trăsăturile uniforme ale chipului său.
* * *
Trecuseră deja câteva zeci de minute bune de când Grig se foia în pat încercând să adoarmă. Imaginea Enei așteptându-l la locul lor secret încă nu îl părăsise. Persisita în fața ochilor lui, chiar și închiși ca o obsesie subconștientă. Se simțea vinovat, ar fi trebuit să se ducă. Ii era dor de ea, deși o văzuse cu o seară înainte. Ii spunea deseori că nu se mai satură de ea și ea îl privea amuzată, înconjurându-l cu bratele, neîncrezătoare ca și cum ar fi vrut să îl păstreze lângă inima ei pentru totdeauna.
Iși amintea ca ieri cum o văzuse pentru prima oară când ieșise în larg. Marea era liniștită, valurile cuminți, cerul înstelat și o lună de basm. Intinsese năvoadele și vâslea încet, apropape nesimțit când deodată ceva zdruncină barca, nu atat de puternic să o răstoarne dar suficient cât să îl facă să înțeleagă că se prinsese ceva în plase. Bănuise că e un pește mare și rămase stupefiat când o trăsese in barcă. Inițial crezuse că este un cadavru de femeie ănecată pe vreo plajă și împinsă în larg de curenti. Apoi încremenise. In barca lui se afla leșinată cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată....o sirenă. Așa ceva nu era posibil. Auzise de ele din vechile povestiri pecărești sau marinărești dar nu crezuse intr-adevăr niciodată că acest lucru este posibil și nu doar legende și fantezii. Nu îndrăznise să o atingă de teamă să nu o sperie, o lăsase să iși revină singură și când deschisese ochii, mari albaștri privindu-l curioasă, fără urmă de teamă, abia atunci întinsese mâna spre ea să îi mângâie părul într-un gest protector care să îi dea de înțeles ființei din barcă că nu o să îi facă niciun rău. Dar se pare că pe ea tocmai gestul acesta o speriase pentru că pănă să își poată da seama ce se întâmplă, ea plonjase în apă și dispăruse.
Rămâsese neclintit în picioare câteva minute sperând că se va întoarce dar cum acest lucru nu se întâmplă se gândi că este ridicol și că imaginația îi jucase feste sau fusese un vis frumos, dar totuși un vis.
Apucă vâslele și întoarse barca spre țarm și fără să își dea seama de ce se simti dintr-o dată cuprins de tristețe, neputând să își scoată din minte chipul femeii -sirenă ce stătuse culcată în barca lui.
Și o boare eminesciană mi-a inundat dimineața! Mulțumesc mult! Incredibil de frumoasă proză! Vă urmăresc în continuare...
RăspundețiȘtergere