Partea I
În dimineața aceea mă trezisem zâmbitoare și optimistă cu ochii ațintiți spre cerul senin de un albastru liniștitor, ca niște ochi de bunică caldă și blajină ce-ți întinde un măr, și am simțit o poftă nebună de plimbare în locurile unde numai eu și gândurile mele puteam ajunge nestingheriți de orice altă prezență umană care nu ar putea să înțeleagă nici chemarea nici motivele pentru care simt cele ce se află în sufletul meu.
Era atât de multă liniște și culoare pe aleile parcului meu imaginar că m-am simțit ca într-o pictură în care neputând fi eu pictorul iscusit care a făcut-o să prindă viața alesesem să fiu o umbră suavă în fundal.Am mers încet, aproape pe vârfuri ca să nu tulbur cu prezența mea externă, discordantă, armonia de roșu, verde, galben, lila și toate celelalte nuanțe catifelate pe care le simțeam parcă îmbrățișându-mă și mângâindu-mi pielea dornică de orice atingere caldă și iubitoare. Fiecare pas îmi părea ca o piruetă a unei balerine într-un spectacol de debut, cu teama și emoție dar în același timp cu speranța că sunt pe drumul cel bun.
Mersul meu nu era nici grăbit spre nimic dar nici lent către ceva nedorit. Era mai degrabă relaxat și fără așteptări dar visător și hotărât să încerce să savureze o experiență care nu putea fi decât misterioasă și incitantă.
Ochii mei rătăceau mari și mirați pe fiecare detaliu din peisaj de care mă simțeam atrasă, transmițând frumusețea perceputa senzorial acelui segment din interiorul meu care avea cel mai mult nevoie să guste frumosul prin toate simțurile.
La un moment dat în fața mea aleea se întrerupea ca să facă loc unui râuleț ce șerpuia nestingherit venind de niciunde și mergând într-acolo unde își dorise el să ajungă, neîncetat de atâta timp. Dincolo de acest râuleț, aleea continua să se întindă, chemându-mă către toate celelalte frumuseți ce trebuiau admirate. Cele 2 capete de alee erau unite trainic de o punte scurtă, de doar câțiva pași atât cât este necesar să zăbovești între 2 drumuri sau de ce nu 2 lumi, cea din care tocmai ai sosit și cea în care ești așteptat. Puntea părea gingașă și fragilă dar nu mă temeam să pășesc peste ea, pentru că piciorul meu simțea siguranța care emana dintre scândurile ei ca un mesaj clar că poate susține povara trupului meu, la fel de firav ca și ea. Zăbovesc acolo un pic fără să privesc în urmă pentru că tot ceea ce fusese important luasem cu mine cu câteva clipe înainte, dar nici dincolo de ea pentru că știam că orice mi-ar fi fost pregătit urma să mă aștepte atât cât va fi nevoie.
Am privit curioasă în apa râului deasupra căruia mă aflam, vrând parcă să-i pătrund tainele purtate cu el în apele-i limpezi și am zărit pe prundul lui câteva monezi rotunde și sclipitoare, semn că alții asemenea mie trecuseră pe aici neîncetat, lăsându-și tributul trecerii mai departe.
Mi-am amintit de acele locuri existente în mânăstiri sau zone binecuvântate, în care iți poți pune o dorință, lăsând să cadă o monedă, mesagerul ei către magicul care ți-o va îndeplini.. Mi-am scotocit toate buzunarele în căutarea celei mai neînsemnate bucăti de metal pe care să o ofer răului în schimbul dorintei mele, sau mai degrabă permisiunii de a-mi continua călătoria dincolo de punte. Din păcate buzunarele mele erau goale. Dezamăgită, m-am resemnat pregătită să mă întorc, când mi-am adus aminte că pe degetul mâinii drepte port de ceva vreme un inel cu o extraordinară valoare pentru mine și sufletul meu. L-am scos de pe deget, l-am sărutat în semn de rămas bun, simțind cum sacrificiul produce durere și l-am aruncat în apa nu foarte adâncă și limpede precum cristalul. L-am văzut rostogolindu-se prin aer înainte de a atinge luciul apei și i-am simțit reproșul mut, dar am strâns din dinți și am așteptat ca el să ajungă printre monedele de sub apa. Abia când el s-a așezat ca într-un mormânt subacvatic, mi-am rostit dorința cu ochii închiși, întorși către lumea mea interioară. Și tot cu ochii închiși am făcut primii pași în a coborî de pe punte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu