Șotronul

Mi-am invitat gândul,
Să jucăm împreună șotronul.
Ne-am așezat în fața lui
Ca niște ochi ai sufletului.
Eu eram ochiul stâng,
Din care dădeam să plâng.
El era ochiul drept,
Aflat singur în piept.
I-am închis pe amândoi,
Să strângem lumina în noi,
S-aruncăm cu ea în șotron,
Să-l luminăm ca pe un om,
Întins pe jos printre pași
Grăbiți sau în urmă rămași.
Gândul a sărit primul,
Eu n-am nimerit unul.
Când a ajuns pe la opt,
Am simțit că e copt,
Și ar putea să îmi spună
Ce ascunde după lună,
Ce pitește sus pe cer,
În zborul lui prin eter,
Când fuge de mine, de jos,
Cu fața spre soare întors.
Dar gândul tandru m-a împins
Spre zecele greu de atins.
Fără să-mi spună cum,
Am și ajuns în capăt de drum.
Mi-am invitat gândul
Să jucăm împreună șotronul,
Fără să știu că de fapt,
Mi s-a iertat un păcat.
Unul mare cât zece,
Ce-mi ținea sufletul rece.