Am petrecut luni în șir măcinată de aceste întrebări, conștientă fiind că răspunsul pe care l-aș primi ar rămâne invizibil, chiar dacă m-aș împiedica de el și m-aș rostogoli între marginile lui, lovindu-mi tâmplele zvăcninde de colțurile lui ascuțite. Doar întrebam, nu voiam răspunsul și îmi era teamă să recunosc și să-mi asum asta.
Când într-o zi liniștea a bătut la poarta sufletului și mi-a întins ce mai rămăsese din el, din răspuns, m-am ascuns cât mai adânc în durere ca să nu mă găsească, pentru că nu eram pregătită să îl accept, să îl trăiesc, să îl știu. Din când în când prinzând curaj, ieșeam din ascunzătoarea mea și stând așezată pe genunchii unei conștiințe obosite de atâtea pedepse succesive, incantam din nou, ținând suferința de mână "De ce eu? De ce așa?"
Apoi, în timp, pe măsură ce orele nu mai păreau veacuri și secundele au redevenit 60 nu miliarde într-un minut obișnuit, am uitat de întrebări, sau poate, nu de întrebări, ci am uitat să fug de răspuns. Când lupta dintre întrebare și răspuns s-a încheiat, am văzut înfipt la marginea capitolului de viață pe care nu-mi mai doream să îl deschid, ca într-o redută, răspunsul de care fugisem ca un iepure laș "De ce nu tu?" "De ce altfel?"
Pentru ceilalți asemenea mie care se vor irosi în căutarea a ceea ce oricum ne găsește când e momentul, ar putea să accepte ca nu noi dăm ordinea universală pe acest pământ, ca nu noi alegem, ci suntem aleși pentru că rolul acesta ni s-ar potrivi cel mai bine, că nu noi am ales nici intrarea, nici ieșirea de pe marea scană a vieții, și că se întâmplă așa și nu altfel, pentru că rolul acesta l-am învățat încă dinainte de a ne naște, și ca în "nomenclatorul divin", Dumnezeu nu acceptă sufleori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu